Mircea Pora (n.1944) a intrat în literatură relativ târziu. Debutul său editorial s-a produs, când scriitorul era trecut de patruzeci de ani, într-un volum colectiv intitulat Drumul  cel mare, Editura Facla, 1985. Prima carte de autor, Indiile galante, i-a apărut după încă un deceniu, în 1993. Împrejurarea e oarecum paradoxală, fiindcă, în cercurile culturale timișorene și nu numai, Mircea Pora a fost, încă de pe la mijlocul anilor ’70, un autor foarte cunoscut, cu o prolificitate literară pe măsură. Prezența stenică, plină de vervă și lecturile lui în cenaclul revistei Orizont și al Asociației Scriitorilor ori în cenaclul “Casei Universitarilor”, condus de profesorul Livius Ciocârlie, au stârnit întotdeauna nu doar hohote de râs, comentarii admirative, elogioase, ci și, adesea, priviri piezișe și chiar frisoane. Mircea Pora nu a fost niciodată un scriitor ”cuminte”. Parodiile lui acide de criptodizident (Șerban Foarță) despre universul școlii românești, despre viața de zi cu zi a dascălilor deveniți fără voie instrumente de propagandă și presiune ideologică, despre falsa intelectualitate rurală și urbană, despre lumea cenușie din imediata vecinătate, cu lipsurile crunte, fricile, frustrările, nemulțumirile și spaimele ei refulate erau – dincolo de suprafața amuzantă – ironice, tăioase, necruțătoare cu ce se petrecea în jur, cu ”eforturile mărețe ale întregului popor de a edifica strălucitul viitor comunist al patriei”. Altfel zis – pe urmele lui Caragiale – un fel de simț enorm și văz monstruos! Cum s-a dovedit după Decembrie 1989, vigilentele ”organe în drept” l-au luat din vreme la ochi pe scriitor (pe deasupra și descendent din dârza familie bănățeană a Nemoienilor!), i-au barat cu osârdie drumul către cartea tipărită, în pofida incontestabilei originalități a scrisului, a valorii de netăgăduit, a notorietății și a laudelor primite în/la reuniunile transformate de lecturile lui în veritabile festinuri intelectuale; ceea ce, probabil, pe lângă altele, explică și dificultatea și întârzierea primei/primelor apariții editoriale.

După jumătatea ultimului deceniu din secolul trecut, Mircea Pora a început să publice frenetic, ajungând, cu cea mai recentă carte, la cifra respectabilă de douăzeci și unu de volume publicate, fără a lua în considerare prezența în antologii și traducerile. Apariția de acum, Cineva demult a scris*, sumarizează tematic și stilistic întreaga lui creație, fără a fi, musai, un capăt de linie, o carte de sinteză ori de bilanț. Ea e susținută de legături subterane chiar și cu proza de debut, Biblioteca Antiqua, precum și, mai ales, cu textele din Indiile galante (1993), Celălalt tărâm (1994), Glasuri lângă leagănul meu (1996), Nicăieri (1998), Imperiul de praf (2000), Băi, profesore… (2001), Ieşind din vis puţin îngândurat (2002), Republica Melcu (2004) etc. Aceste culegeri de proză scurtă au realizat un lucru important: au definit aproape ante festum liniile unui pattern căruia scriitorul i-a rămas fidel, inclusiv în volumul recent, alcătuit din scrieri mai vechi (unele), din postări publicate pe rețelele de socializare (unde scriitorul e foarte activ, fiind prezent cel puțin cu un text nou pe săptămână), dar și din proze inedite, atașate ”tiparului” atât de specific lui Mircea Pora.

Și în Cineva demult a scris, universul scrierilor lui Mircea Pora lasă impresia unui continuum narativ, cu puține oscilații și variațiuni, foarte complex cultural și stilistic și riguros controlat sub aspect tehnic. Aparent, prin instaurarea deliberată a unui automanierism, ne varietur. E o senzație de care scriitorul nu s-a ferit niciodată. Dar a gestionat-o cu abilitate prin mici șiretlicuri, prin strategii și rafinate subtilități de/în manipularea formulelor prozastice. De pildă, în Eu, Profesor Ion Apostolescu (2020), deși prozele au, fiecare, un titlu, volumului îi lipsește sumarul. Textele sunt ”oferite” ca fiind… unul singur, segmentat de intertitluri. Cineva demult a scris nu are o arhitectură certă, nu se coagulează în jurul unor idei ori concepte unitare, cu toate că, în Cuprins, titlurile sunt separate de spații și par ”grupate„, din loc în loc, sub un generic unitar: Demult, cineva a scris, Zilele săptămânii, Însemnări speciale, Albumul.  Ceea ce, în volum, de regulă, nu se traduce prin nimic: prozele ”curg” unele din altele, se amestecă și se aglutinează tematic, temporal, stilistic etc. în afara oricărei logici formale.

Optzecist cu acte în regulă și postmodernist cu depline temeiuri, Mircea Pora și-a asumat lecția modernității într-un perimetru mereu identic lui însuși: realitatea actuală, (dar și, din loc în loc, societatea românească dintotdeauna, fără însă a propune, neapărat, o perspectivă istorică!), cotidianul – cu întâmplările lui și, predilect, cu oamenii ce-l populează, cu inșii mărunți, nesemnificativi, ignorați și ignoranți în egală măsură, cu figuri politice ori din administrația locală luate în răspăr fără milă și arătate în toată mizeria lor morală, cu instituții publice în degringoladă și cu structuri sociale total vulnerate și vulnerabile. Scriitorul plonjează în forță în suburbiile realului imediat, înarmat cu o consistentă doză de umor, convertește în situație comică ”încurcăturile” vieții de fiecare zi, devoalează răul social, identifică și deconspiră fără ezitare enormitățile și aberațiile acestui rău.

În întreg, amintind din loc în loc de scriitura lui Laurențiu Cerneț, de pildă, povestirile, schițele, prozele scurte și (chiar) foarte scurte ale lui Mircea Pora sunt transcrieri nemijlocite ale unui prezent răvășit de cicatricile trecutului postbelic, de rănile adânci provocate de instaurarea regimului comunist, de teribilele constrângeri ale ”epocii de aur”. Uneori cu un puternic iz cinematografic, cu o imagerie ce trimite la neorealismul din epoca de aur a filmului italian, acest prezent este așezat, cu o redutabilă inteligență artistică, în transcrieri concentrate, cvasijurnalistice, nuanțat de  rememorări sentimentale, de consemnări de fapt divers, de improvizații mai mult sau mai puțin dialogate, de îmblânzite tablouri dintr-un album de familie în care iese puternic în evidență personalitatea devenită iconică a tatălui (medic într-un sat din pusta bănățeană), de reportaje în mișcare, pasaje improvizate, secvențe cu alură epistolară ș.a.m.d. Selectând evenimentele și întâmplările cu o redutabilă vocație a fragmentarismului, textele sunt infuzate cu o doză substanțială de comic ce maschează revoltele de/din adâncime ale prozatorului, înțelegerea semnificațiilor existenței printr-un soi de compasiune duioasă, susținută de această aparentă voioșie; îndărătul ei se întrezărește durerea nemărginită, ironia unei tristeți fără egal.

Precum Caragiale, Mircea Pora nu doar simte enorm și vede monstruos, dar și empatizează delicat cu eroii săi, se simte bine alături de ei, își asumă nemijlocit traiul și viața lor, vorbind mereu autobiografic, la persoana întâi, mărturisind, în fapt, propriile suferințe și limite. Fie că e vorba de un jurnal propriu-zis, cum este Franța mea (2013) ori, mai aproape, De la Ohaba la Paris (2022), unde scriitorul consemnează avatarurile propriei biografii în comunismul agonizant, până în momentul „evadării”, cu familia, într-un Paris neprietenos, ostil, fie că vorbim de schițele și povestirile din Bidonul (2015), Am trăit in comunism – Iones si alte povestiri (2016), Noua aristocrație (2018) ori din cartea intitulată cu orgolios sarcasm, Eu, profesor Ion Apostolescu, în textele lui Mircea Pora poate fi regăsită aceeași permanentă (re)trăire a sinelui, în miezul discontinuităților vieții reale, infiltrată până în cele mai delicate cotloane ale ființei și devenită natura de substanță a existențe.

Pe alocuri, Cineva demult a scris intensifică ”alunecările” onirice ale discursului, uneori cu aparența unui dicteu suprarealist, alteori, fantasticul. După cum dă curs și tentațiilor experimentaliste ale scriitorului. Dialog peste timp între două doamne așază în pagină într-un chip complet neobișnuit conversația imaginară dintre două doamne având ca subiect nefericita istorie a neamului; Alfabet în prelungire e o succesiune de fraze ordonată de/după literele alfabetului în funcție de inițiala primului cuvânt, în absența oricărei conexiuni logice între pasaje. Pe telefonul mobil ”reproduce”, cu extrapolarea absurdului lor, pasaje din dialogul unor (pseudo)interlopi, iar Ei, ascultătorii conține o alăturare aproape incoerentă de replici, al cărei efect este mai degrabă bizar decât narativ. Însă, cu certitudine, cea mai evidentă modificare de ton pe care Cineva demult a scris o aduce este maximizarea stării de tristețe, de – pe alocuri –  deprimare, însoțită de dorința de refugiu în singurătate ori într-un spațiu oniric. Pe scurt, accentuarea  senzațiilor și trăirilor melancolice ale scriitorului ajuns la altitudinea vârstei solare, unde lumea, cea reală și cea imaginară coexistă din ce în ce mai liniștit în perimetrul copleșitor al banalului: ”Cad frunze, în satul meu natal nelocuit de guvernanță, de demnitari, a  venit, pe neobservate, toamna. Pe la ora nouă, la primărie se bea primul rând de cafele. Ceva mai târziu, în pauza mare, același lucru se petrece la școală. În biserică, dacă e sărbătoare, preotul se roagă în altar. Pe șosea se scurg mașini, pe calea ferată trenuri. Pe la prânz, primarul și secretara se retrag sub pretext că au de rezolvat urgențe. Dinspre gară se aude-un fluierat ce se stinge în dreptul primăriei. Seara, caierele de ceață unesc parcă cerul cu pământul. Acu toți sunt acasă, soții cu soțiile lor, într-un cuvânt, familiile sunt reunite. Cad frunze mereu, în satul meu a venit, pe neobservate, toamna… Stau le geam și mă uit cum afară, sub ploaie, se plămădesc noroaiele…”  (Poza numărul zece: Fără titlu).

_____________

  * Mircea Pora, Cineva demult a scris, proză, Editura Eikon, 2023