(fragment)

Centrul de detenție seamănă cu o închisoare în toate aspectele, de la poarta exterioară, pe care militari înarmați o închid în urma noastră după trecerea mașinii jandarmeriei.  De jur împrejurul curții se ridică un gard înalt terminat cu mai multe rânduri de sârmă ghimpată.

La intrare, un militar cu care încerc să vorbesc în franceză, dar care pare surd și mut, îmi confiscă toate obiectele personale, documentele și bijuteriile. După care, un alt coleg al lui mă ia în primire și mă conduce într-o celulă unde am șansa să fiu singură. Încăperea strâmtă are două paturi suprapuse și o fereastră cu gratii ce dă spre aeroport și de unde aud decolând avioanele.

Am dreptul să ies pe culoar, pot să vorbesc cu „vecinii de palier”, care ocupă celelalte celule, alături de mine este o familie de negri, bărbatul, femeia și doi copii mici, din care ultimul suge la sân. Femeia mă privește cu ochii goi, fără curiozitate, și se ocupă mai departe de bebelușul ei. Trebuie să fim intrați fiecare în camera lui înainte de ora nouăsprezece, când ușile celulelor se încuie automat pentru noapte.

De când am ajuns, nu mă pot opri din plâns. Fac crize repetate de panică, inima  îmi bate foarte tare, o gheară insidioasă și fierbinte mă strânge în coșul pieptului, mă ghemuiesc în colțul patului și am impresia că voi muri în secunda următoare. Îmi trece prin minte că nu am făcut tot ce aș fi vrut, că Marenva rămâne singură, că nu suntem eu și Victor căsătoriți încă, că începusem să scriu o carte și nu o voi termina niciodată. Apoi am senzația că alunec într-o apă caldă, primitoare, că mă pierd în ea. Mă întind pe pat și mă învelesc cu tot ce găsesc la îndemână, paltonul meu lung peste care trag pătura care miroase a stătut. Dar pentru moment nu-mi pasă, tremur, transpir și îmi vine să vomit.

Infirmiera bate la ușă și intră fără să aștepte să-i răspund. Nu pot să mă opresc din plâns, așa că îmi prescrie niște medicamente, recunosc terminația numelui, știu că sunt ceva sedative și refuz.

Luăm mesele de prânz și de seară la o cantină, în curte. Stau la masă cu familia vecină, bărbatul îmi spune că printre noi e un deținut bolnav de sida care nu are la el tratamentul necesar. Nu știu dacă să îl cred sau nu, oricum nu mi-e foame, senzația de greață persistă, nu mă ating de nimic, mă ridic și mă întorc în celulă, mă pun în pat și din nou pe plâns.

La cantină am văzut mai multe familii cu copii care așteaptă ca și mine să li se hotărască soarta, dacă vor rămâne în Franța, unde au deja o locuință și un loc de muncă, sau dacă vor fi repatriați. Vecinii mei trăiesc la Lyon de mai mulți ani, o asociație le-a găsit de lucru, lui la un restaurant, fără contract, iar ei,în mai multe blocuri, unde face curat în mod regulat. Până acum n-au fost niciodată opriți și controlați de poliție, ghinion, într-o zi au depus niște acte la primărie și s-a constatat că sunt clandestini.

Un jandarm tânăr mă escortează până la tribunal unde are loc procesul care va decide soarta unui întreg grup de deținuți în situație ilegală pe teritoriu. Suntem așezați unul lângă altul, pe o bancă lungă în dreapta prezidiului, în spatele unui geam din sticlă ce ne desparte de sala în care îi observ cu bucurie pe părinții lui Victor, pe fratele lui și pe soția sa, tot româncă, datorită ei ne-am cunoscut.

Un avocat din oficiu mă reprezintă, fără interpret, de care nu am nevoie. Cer să iau cuvântul, vin la bară și vorbesc în franceză despre mine și Victor. Explic cât mai pe scurt de ce nu m-am întors în țară în cele trei luni de valabilitate a vizei, pentru că Victor a cumpărat o casă în construcție al cărei termen de predare s-a amânat, că tocmai am primit cheile, dar că a trebuit să zugrăvim și că lucrările au necesitat timp, însă în câteva zile ne putem în sfârșit muta, că fiica mea Maren a început școala și nu am vrut să o perturbăm, dar că în vacanța de februarie intenționam să mergem cu toții în România. Că ne iubim și că vrem să ne căsătorim cât mai repede, că nu este vorba despre o căsătorie de formă, dovadă faptul că întreaga lui familie se află aici în sală ca să mă susțină. Îl privesc în ochi pe procuror și am impresia că citesc în ei înțelegere și compasiune. Sper că îmi va fi favorabil.

Curtea se retrage pentru deliberări, Victor se apropie de banca noastră și pune mâna pe sticla ce ne desparte. O lipesc și eu pe a mea de partea cealaltă și mă străduiesc să nu plâng din nou.

Avocatul general anunță hotărârea magistraților: OQTF pentru toată lumea, ordin de părăsire a teritoriului francez. Fiecare în parte avem câte o poveste unică, diferită, verdictul e însă același pentru toți.

Vestea mă copleșește. O ură surdă urcă în mine, în special împotriva omului legii care mi-a susținut privirea cu seninătate, fără nici o umbră de îndoială, care mi s-a părut uman în acel moment, din carne și oase și sentimente, și speranțe, ca și mine. Cum e posibil să despartă un cuplu doar din motive de teritoriu? Cum se poate lua o astfel de hotărâre în țara drepturilor omului, a democrației și a libertății? Da, sunt conștientă, desigur, că există legi și că trebuie respectate. Și eu sunt o persoană dreaptă,însăși plecarea mea din țară a constituit un gest de revoltă împotriva corupției și a injustiției. Dar în cazul acesta nu pot fi imparțială, obiectivă, e în joc viața mea.

Jandarmul tânăr mă însoțește înapoi la centru. Îl întreb ce se va întâmpla cu mine în continuare, îmi răspunde că voi rămâne acolo până îmi vor găsi un loc pe o linie aeriană cu care să mă întorc în România. Și o dată ajunsă acolo? O interdicție de a reintra pe teritoriul francez timp de cinci ani mi se va aplica pe pașaport. E cumsecade tânărul, îmi șoptește, de parcă ar fi un secret, și asta îmi redă speranță și încredere, că pot cere să vorbesc cu asistenta socială, că ar fi o soluție de a conturna această posibilitate. Cer un RDV și după-masă asistenta socială vine să mă vadă în celulă. Îmi recomandă să scriu o scrisoare adresată prefectului județului în care să solicit permisiunea de a mă întoarce în țară prin propriile mele mijloace. Cer voie să îl sun pe Victor și îi explic, rugându-l să o pregătească pe Maren în cazul în care mi s-ar accepta cererea. O predau femeii care o transmite prin fax.

Nu pot să închid ochii în noaptea aceea. Întinsă în pat, îmi defilează în minte anii din urmă, încercările disperate de a mă descurca singură, munca istovitoare de la un serviciu la altul, Maren căreia îi lipsesc, teama constantă de Miclea, și de orice alt bărbat, întâlnirea cu Victor, încrederea în el, că pot să iubesc din nou, pe el. Îmi amintesc de bilețelul din cutia magică a țiganului bătrân din copilăria mea, pe care îl trăsese papagalul multicolor și mi-l întinsese în cioc, în care se prezicea că voi face o călătorie peste mări și țări, că voi întâlni un bărbat pe nume Victor cu care mă voi căsători și cu care voi trăi fericită. Îl întâlnisem, iată! Dar astăzi, oameni care nu știau nimic despre mine voiau să ne despartă. Mă întreb dacă îl voi pierde și pe el așa cum i-am lăsat să plece, de frică, pe Kostas și pe profesorul de matematică, de care am fost atât de îndrăgostită după divorț.

Mă gândesc la tata, la promisiunea pe care mi-o făcuse cu câteva luni înainte de a muri, să mă învețe să conduc mașina când voi împlini optsprezece ani.

Mă gândesc la promisiunea pe care mi-o făcusem eu mie însămi când tata murise, că nu voi plânge, pentru că nu vreau să stârnesc mila nimănui, și că într-o zi voi ajunge cineva, ca părinții mei să fie mândri de mine.

Mă gândesc la mama, la încrederea ei absolută în mine, la forța ei de a merge mai departe orice s-ar întâmpla, și care mi-a dat și mie putere.

Mă gândesc la toate promisiunile care mi s-au făcut și la cele pe care le-am făcuteu la rândul meu.

Viața e așa, făcută din intenții, presărată cu nenumărate posibilități. Cu cele pe care le-am ales și cu cele pe care le-am fi putut alege, dar nu am făcut-o, și care ne-ar fi îndrumat pe o cale diferită.

Tata a plecat pentru totdeauna. Dar eu sunt încă aici. Pot încă să aleg un drum și să decid ce voi face mai departe. Pot să îmi schimb viața.

A doua zi de dimineață întreb de nenumărate ori dacă am primit vreun răspuns și acesta sosește în sfârșit după amiază. Mi se permite să părăsesc Franța în 48 de ore, cu obligația de a mă prezenta la biroul vamal al Tunelului Frejus pentru a fi înregistrată.

A doua zi, Victor vine să mă ia, mi se înapoiază documentele, mă urc în mașină unde ne așteaptă Maren, și plecăm direct spre România. Trecem de frontiera austriacă unde plătim o amendă considerabilă pentru depășirea vizei, ieșim din spațiul Schengen, ajungem la vama din Cenad unde ni se aplică pe pașapoarte mult râvnitul tampon și după două zile ne întoarcem înapoi la Chambéry. De Sfantul Valentin ne mutăm în casa nouă, a doua zi Maren împlinește paisprezece ani. Pentru prima dată se trezește în propria ei cameră, în noua ei familie al cărei nume îl va purta doar peste câțiva ani. Depunem actele la primărieși ne căsătorim pe 31 mai anul acela.