Nu mi-a spus nimeni povești în copilărie, nici n-ar fi fost cine să aibă acest imbold miracol.

Fusesem de timpuriu înstrăinată, „dată de suflet” la o mătușă, iar maică-mea era la sute de kilometri depărtare, undeva la țară, femeie tânără și singură, la munca grea de la câmp, unde oricum nu cunoștea răgazul să alinte copii, să-i adoarmă cu povești seara. Așa că nici n-aveam cum să știu de dorul poveștilor necitite la gura sobei.

Pagubă-n ciuperci, ar zice Amiar. Iar eu l-aș înghesui cu nasu-n pernă.

Când ni s-au citit mai apoi povești la școală, am aflat de balaurii cu mai multe capete din basme, de zmeii care iau astfel de înfățișări (chip de dragoni autohtoni!), suflând flăcări pe nări. Ei da, avem și noi dragonii noștri!

Prima dată m-au speriat, n-aveam alături fusta mamei, unde să mă feresc de dogoarea răutății lor, nici patul copilăriei, unde să mă ascund de ochii lor ce te-ncremeneau de frică, ori vătraiul de la gura sobei, să-i împroșc și eu cu foc…

În schimb, când am citit prima dată de dragoni, nu m-am speriat deloc. Nu erau de ai casei, erau ceva bizar, curiozități excentrice, din povești străine, nu puteau fi totuși adevărați!

Treptat, trecând anii, m-am eliberat, credeam eu, de balaurii dimprejurul meu, teama de necunoscut se transformase într-o cunoaștere grijulie și prevăzătoare.

Exorcizasem totul într-un balaur, sau, dacă vreți, un dragon la îndemâna mea, un dragon de pluș, Amiar.

După ce ne-am scos dinții de lapte reciproc, după ce ne-am smotocit de ne-au sărit toți solzii, eu mi-am îmblânzit dragonul nărăvaș, înainte de a mă supune el pe mine.

Asta abia după ce mi-a hărtănit nopți și zile, mi-a ciopârțit iluzii și prieteni, mi-a strangulat poteci și zboruri, râzând: „Arăți acum ca o vrăjitoare știrbă de Halloween!”

În demnitatea singurătății mele, unde nu admiteam un stăpân, credeam că eu reușisem să fiu cea puternică. Îmblânzit, ca spiridușul din lampa lui Aladin, devenise servitorul meu fidel, care se uita la mine, de pe noptiera cu vise, inofensiv, tandru chiar. 

N-am bănuit tactica lui parșivă: când a văzut că nu mai am ce pierde, s-a mutat în interior, în sufletul meu împodobit cu flori din hârtie creponată, toate în bătaia vântului și a ploii care le putea decolora oricând.

Uneori, la sfârșitul săptămânii, mă trezesc, ca Albă ca Zăpada, cu o ceată de dragoni pitici, în fiecare zi câte unul: se adună ca stolurile de păsări dintr-o minte zănatică, zburătăcită pe coclauri cu cranii de vise.

Aș! Wrong! Este de fapt același Dragon atotputernic peste mine, întrupat în Singurătatea mea, cameleonic, în fiecare zi cu altă culoare, altă formă, ca să-mi păcălească visele, iluziile, speranțele, prietenii din tura de zi, diurni, veseli, ori mai timizi, ori pe cei din tura de noapte, nocturni și somnambuli, mai îndrăzneți sub acoperirea vălurilor de gheișă a nopții.

            My Soledad, Amira, mereu hulpavă, să mă tragă în hăul ei. Ca-n jocul cu funia, știi? Cel pe care-l jucam în curtea școlii: o echipă trage de un capăt al unei funii, iar alta de celălalt capăt, de-o parte și alta a unei linii de demarcație, care pe care! Echipa mai slabă, dezechilibrată, se prăbușește peste linia buclucașă.

Ei bine, dragonul meu, intenționat, dădea uneori drumul funiei, să cad, în încordarea efortului meu de a trage cât mai aprig (lozul învingător!): cu cât e mai putenic efortul, cu atât e mai mare căzătura pe spate, de-a dura apoi, în hăul tolănit în așteptare, în urma ta.

Trebuie să-ți păzești spatele, să nu te așezi cu spatele la prăpastie, ignorând-o, oricând viața te poate da îndărăt, te-mpinge cu brutalitate, un pas, doi pași înapoi, câți ar fi nevoie să cazi în prăpastie, dacă nu ți-ai luat în avans mai multe mișcări de rezervă.

Ar trebui s-o înving, dresând-o după bunu-mi plac, s-o fac să danseze cum vreau eu, ca ursul de la circ! Doar că acela e ținut în lanț! Plimbă ursul, că ruginește lanțul!

Nu, dragul meu Dragon dansator! Trebuie să devii prietenul meu de nădejde, coșmarurile să se preschimbe în vise de pluș cald, mângâietor.

Cum mă pot împrieteni cu Singurătatea mea devoratoare, Amira?! Spuneai, Amiar, că trebuie să te-nveți să coabitezi cu Singurătatea, cât să nu te devore pic cu pic, ca să trăiți fericiți împreună, până la adânci bătrâneți! Când în viață ești singur (dincolo de singurătatea necesară creatorului!), fizic și sufletește (și fără Credință – singurătatea singurătății!), în cohabitarea cu dragonul tău interior – Singurătatea – ca acesta să nu ajungă monstru fatal, trebuie să-l îmblânzești, să deveniți prieteni, dansând învingător cu el. E un mariaj clandestin, dar cu aceeași clauză: împreună, până ce moartea vă va despărți.

Iar vorbești în dodii, Amiar! Cum ar arăta LaSolitude cu plete albe și cu riduri? Ea e nemuritoare, chiar dacă ești în același basm cu ea, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”: tu ești cel căruia îi dă cu tifla moartea, un suflu ca o boare asupra ta și te spulberi în oale și ulcele!

Ai văzut că și în sicriul de la groapă (ori cel din focul incinerării!), nu e loc decât pentru trupul unei singure persoane, care sufocă totul?! Nici pentru răsuflarea singurătății nu mai e aer!

O poveste cu final fericit, așa ar trebui să fie povestea mea, de dincolo de copilărie, dintr-o călătorie pe șinele vieții de chihlimbar – care intarsiază fluturele copilăriei în galbenul lui mieriu. 

My Lady, would you dance with me?

Eu în pas de deux, dansând cu Singurătatea-mi, Amira, dancing dragons, una luând chipul celeilalte (ori nici nu știu câți sunt în vârtej ca-n dansul dervișilor rotitori, până cazi în centrul dansului un punct, precum acul de la gramofon, în centru discului, când se termină melodia.

Eu nu  mai sunt eu, ea nu mai e ea, niciuna singură, una cu capul pe umărul celeilalte, cu mâna încolăcind tandru o talie, ambele privindu-se ochi în ochi, provocator… Ce hybrid unic în lume am devenit în zorii aurorii boreale!