Silviu Dudescu este, mai întâi de toate, o persoană foarte interesantă. Economist de profesie și actor de vocație, Silviu Dudescu a trecut recent printr-o experiență-limită, o boală grea pe care cred că a învins-o în primul rând datorită naturii sale puternice și tonice.  Poezia sa, care a trecut până astăzi prin varii “purgatorii”, inclusiv prin experiența masteratului de scriere creativă al Facultății de Litere a Universității Transilvania din Brașov, e rândul unei realități percepute ca spectacol, un spectacol comic și tragic totodată, în care eul e actant sau martor. Tocmai la poezia ca spectacol face trimitere și titlul volumului – Standt up Poetry. Este aici, dincolo de jocul de suprafață, o intenție de definire a poeziei ca punere în scenă.

Prin gesticulația histrionică, Silviu Dudescu se așază în proximitatea lui Constantin Tonegaru și, mai aproape de noi, în cea a lui Florin Iaru. Eul e mereu îndrăgostit sau pe cale să se îndrăgostească. Iubirile se înșiră ca mărgelele pe ață, eul găsind limanul în spațiul căminului. Ce pare a căuta autorul acestei cărți este prospețimea eternă a sentimentului. O căutare temerară, dacă ne gândim că multe dintre poeme evocă iubirea conjugală supusă unei erodări cotidiene implacabile. Silviu Dudescu se luptă voinicește cu rutina amoroasă, încercând să sugereze că în iubire totul se cere descoperit iar și iar. Iată, ca exemplu finalul poemului Seducție :,,În stradă, frigul mi-a intrat în buzunare. / Mergeam spre nicăieri, fularul îmi proteja visele de răceală. / Mi-ai făcut din mână la geam, / Zâmbetul tău enigmatic, la fereastră, a înflorit / toți stâlpii de telegraf, în ianuarie…

Inegalitățile dintre poeme și din interiorul aceluiași poem vin, deseori, tocmai din acest entuziasm al eului care pune total și definitiv sub flamura Afroditei. Dincolo însă de această mască juvenilă, vioaie și nu lipsită de umor, deslușim melancolii de tot felul: evocarea iubirilor trecute sau evocarea sensibilă, subtilă a copilăriei marcată de imaginea luminoasă a bunicilor dar și de absența tatălui, sugerată într-un frumos poem: ,, Când eram copil reparam jucăriile celorlalți copii,/ pentru că nu aveam unele ale mele, pe care să le repar; / le mai ţineam o zi, ca să mă joc cu ele. / Pentru că nu aveam tată, mi-am desenat unul pe-o coală – / cu capul mare și picioare subțiri – pe care-o țineam /în buzunar la piept. / El îmi spunea să repar jucăriile/ iar seara, înainte de culcare, îmi spunea povești. / Totul a fost bine până într-o zi/ când m-a prins o ploaie, care / m-a lăsat orfan pentru totdeauna. ( Atelier )

Poezia eului, îndrăgostit perpetuu și melancolic, e dublată de poezia cu personaj. Aici Silviu Dudescu construiește mici scenarii epice ironice sau absurde , în care protagoniștii sunt Piticson, Big Tae sau cetățeanul Popescu. Big Tae strânge ban cu ban, își cumpăra un Harley Davidson și moare pe autostrada spre mare. Calitatea textului vine aici din împletirea absurdului, ironiei și tragicului :  ,, Big Tae și-a pus ban pe ban / să-și cumpere un Harley Davidson. /  după ceva ani, visul i s-a împlinit. /  Numele lui de botez e Spiridon Păvăloaie/ dar nu e adecvat pentru un biker. / Big Tae a plecat cu motocicleta/ pe autostradă spre mare. / Vitezometrul indica două sute cincizeci de kilometri la oră. / Big Tae a murit într-o curbă, încercând / să se filmeze cu telefonul mobil. / Azi, maică-sa umblă să-i vândă motocicleta /ca să-i poată cumpăra o placă de marmură pentru mormânt. Poezia ca spectacol se naște la Silviu Dudescu din intersecția experiențelor de tot felul, prin care a trecut / trece eul. Calitatea poeziei derivă din intensitatea emoțională care, atunci când e bine controlată, dă măsura unei voci poetice autentice, stăpână pe mijloacele de seducție ale poeziei.