În context optzecist se remarcă şi poezia lui IOAN CRĂCIUN ( 15 noiembrie 1954, Timişoara — 14 septembrie 2010, Timișoara) din Blândul ceas al reîntoarcerii (debut editorial; 1994). Debut în presă: proză, („Forum studențesc”, 1978). O reverie blândă atinge versurile lui Ioan Crăciun, chiar atunci când agresiunea realului pare mai dură. Volumul are trei cicluri: Reversul oglinzii (1975-1980), Aproape de amintiri (1981-1985), Fluxul rebel al memoriei (1986-1990). Ultimul pare să definească modul proxim de a compune textul poetic. O derulare rebelă din resursele memoriei naşte poemul, în conotaţii ce lezează comoditatea. Ioan Crăciun este preocupat să scrie altfel, să spargă nucleul tradiţional:

„iubito

recunoaşte că sunt aphasicşi că

n-am simţulconotaţiei. mi-e teamă

tu crezi în descompunerea artei

sau în ce-ar îndrăzni să-şi spună ea

despre noi

şi n-am de gând să renuvelez poezia…”

(Întâmpinare)

Şi dacă Ioan Crăciun nu re-nuvelează poezia, în schimb, o re-schiţează creând o nouă mitologie a textului. De aceea, trimiterile spre meta sunt destule (meta-vis, meta-poem incandescent, poem despre dragoste, neputinţă şi tăcere, artă poetică, eu este eu, hermeneutica elegiei), ca şi textele de autoreferenţialitate:

„stranie este recuzita pe cere

o întrebuinţezidomnuleioan crăciun” […]

(Proiect de disperare în plină iarnă)

Stranietatea capătă conotaţii poetice, ei alăturându-i-se afazia, întâlnită în texte tocmai cu sensul de a numi o modalitate rebelă de redare a cuvintelor în poezie. Textele poetice primesc, astfel, individualitate şi numesc un mod de a crea. Care de cele mai multe ori nu este lipsit de dramatism.

Bântuit de spaime şi deziluzii, trăind coşmarul trădării şi intuind iminenţa degradării, dă prin Răsăritul trădat (coperta și desene de Dan Ursachi) un volum cu poezie densă şi convulsivă, apăsată de durere şi terorizată de himere. După un text intitulat prefață, poemele nu mai au titlu, fiind doar numerotate cu cifre romane, dând senzația unei continue curgeri a textului poetic. Poezia din Deșert nu va schimba viziunea. Între ideal şi real se cască haosul, între credinţăşi pragmatism drumul naştediferenţe insurmontabile. Poezia exprimă drama a ceea ce poetul numeşte răsăritul trădat:

„rar ultimii nesupuşi

vin în zori şiforţează

uşile catedralei

şichirciţi în faţa altarului

scrijelesc în pardoseală

semne bizare

despre individuala lor pomenire

vorbesc tot mai fluent

tot mai fluent

în zadar spui

domnilor chiar şi

bâlbâiala îşi are propriile rigori

iar voi veţi fi complicii acestei

continue şinesfârşitenopţi

dar cine să te audă

în vacarmul zdrenţuitului cor

contemporan

cine s-ar mai putea sustrage

acestei fericiri explozive

acestui răsărit trădat

acestui răsărit batjocorit.”

Discursivă, cu inflexiuni pamfletare şi inserţii publicistice, poezia lui Ioan Crăciun se derulează narativ, prin secvenţe epicizate:

„Ioane zicea maica talia

acu ai ajuns domn

du-te pe la domnii de la reşiţa

că noi le-am plătit

acu douăzeci de ani

să ne pună electrică

au zis că merg să aducă sârmă

şi becuri

dar nu s-au mai întors

ce nevoie mai ai dumneata

de electrică i-am zis

voi aţi plecat de-acolo

de ani buni

şi casa vi-au prădat-o gunoaiele

venite în sat să vă cumpere

trecutul pe un kilogram de brânză

şi pe o mână de vreascuri

lepădăturile cu maşini la poartă

intrate cu bocancii în istorie.”

Poezia pendulează între contrarii; este o sublimare, dar şi o pervertire a textului, o înălţare dar şi o decădere. Perspectiva textualistă devine permisivă pentru valoarea ideatică a poeziei, dar şi ocultează, adeseori, sensul. Intervenţii de felul „taci i-am zis textului meu / tu nu judeci gesturile absolute / tu le întreţeşi atât cât / să pară reale” sau „textul meu devenise propriul meu năvod” indică nu doar relaţia autor – text poetic, ci şi grila posibilă a dezvăluirii sensurilor. Ioan Crăciun cunoaşte multe despre poezie, are un orizont cultural larg şi bine consolidat.

Boema se unește la el cu tensiunea culturalului. Viața boemă echilibrează tensiunea clipei zilnice, încărcată de neliniști, nemulțumiri, nevroze. Aparent simplă, directă, cotidiană şi stradală, poezia se îmbogăţeşte prin filtru cultural:

„nu de roua ierbii ne loveam

ci pe urme de sânge negru păşeam

defilam parcă şoptit

pe marginea hăului raţiunii

căutam precipitat hăul

izbindu-ne întruna de călugări

împietriţi în veghe

nu de răni ne răneam

ci de braţele lor înălţate

de linţoliile închipuirii

şi de lumânările fumegânde

ne ardeam

simţurile noastre erau pregătite

chiar şi pentru şoapte

necum pentru acordurile

grave ale acestei ceremonii

abstrasă timpului.”

Ioan Crăciun ştie să construiască discursul poetic („agresiunea Eului meu asupra / personajului creştea constant”). El refuză stilul doct şi calofil, iar poezia ses impregnează de realism şi biografism. Discursul este tranşant, direct, desolemnizat, adeseori susţinut de ironie şi parafrază:

„ioan crăciun porneşte

pe un traseu ales

de nenumit

în creierul său amestecă

un soi de blândă iluminare

din ochi din vârfurile degetelor

îi cresc fire subţiri

de iederă spiralată şi neagră

vederea lui nu este vedere

ci un alt soi de

recuperare tactilă.”

Iscată din experienţă i-mediată, directă, cotidiană, poezia lui Ioan Crăciun, prin nota reflexiv-meditativă, ce se poate observa uneori, prinde şi alte conotaţii, mai ales legate de relaţia material – spiritual, profan – sacru.

„oricât ar fi de orb

tot vei găsi un asemenea loc unde

Iisus va învia din nou

chiar numai pentru tine

blândule

neînceputule.”

A semnat şi volumul de interviuri Noi am fost zeii zilei (1994).