Există numeroase similitudini între Luna de tablă (2020), cartea de debut în proză a lui Dorin Murariu, și noul său volum Podul de fier*. În ambele, este așezat, într-o arhitectură savant elaborată, un număr egal de texte – douăsprezece. Numărul are multiple semnificații universale – religioase, magice și mitologice. Majoritatea calendarelor, atât cele solare, cât și lunare, includ 12 luni. Unitățile de bază în măsurarea timpului (60 de secunde, 60 de minute și 24 de ore) sunt toate divizibile cu 12. Cultura elenă reține, în panteonul grecesc, existența a 12 zei principali precedați de 12 titani; Hercules a slujit timp de 12 ani la Tirint sub comanda lui Euristeu și a împlinit tot atâtea munci, 12. Chinezii folosesc un ciclu al timpului zodiacal de 12 ani, numit Ramurile pământești, iar în creștinism, Ismael, fiul dintâi al lui Avraam, și Iacov au avut 12 fii. 12 sunt și triburile/semințiile lui Israel, și tot 12 este numărul apostolilor lui Isus ș.a.m.d. Fără nicio îndoială, doctor în litere, observator și comentator rafinat al fenomenului cultural, autor al unor cărți semnificative de critică literară și hermeneutică (Provincie și valoare, 1998; Biblioteca din Vest, 2005; Fragmentarium, 2008; Umbra scribului. Literatura Banatului. Metamorfozele personajului, 2015), Dorin Murariu e pe deplin conștient că asimilarea unor asemenea sensuri poate imprima prozei deschideri neașteptate, semnificații de substanță, ce transformă lectura într-o aventură nu doar sufletească, dar și intelectuală. După cum, după o experiență de aproape trei decenii de analist structurilor epice, al căilor subterane prin care viața și Istoria devin ficțiune, autorul e evident familiarizat și cu sofisticatele strategii prin care un scriitor își poate captiva cititorul, îl poate atrage în păienjenișul textului literar.

   Dorin Murariu a cercetat minuțios și a scris cu aplicație despre doi dintre cei mai valoroși prozatori timișoreni, Paul Eugen Banciu (Eseu asupra prozei lui Paul Eugen Banciu, 2008) și Mircea Pora (Pora. Eseu monografic, 2013). Povestirile lui poartă, inevitabil, amprentele acestor demersuri, fără, însă, a pastișa. Ceea ce a preluat, însă, de la ilustrele sale ”modele” sunt asumarea unei/unor experiențe estetice de primă mână, inteligența epică și perspicacitatea elaborării narative: nimic nu e făcut/spus/scris la voia întâmplării, nimic nu e (doar) instinct creativ! Controlul riguros al așezării în pagină, al dozării, diversitatea de maniere discursive intră în aceeași categorie; după cum intră și varietatea de tipuri de tratare/abordare a evenimentelor, de la relatarea  obiectivă, realistă, aparent imparțială, și de la consemnarea memorialistică, intens subiectivă, de la evocarea cvasireportericească și flashurile unor reconstituiri preponderent (auto)biografice, la invențiile epistolare și micile parabole ce surprind – în tușe parodice, uneori, ironice, alteori – realitatea de azi a burgului de pe malurile Timișului, Lugojul. La fel ca în Luna de tablă, Orașul e, în fond, și aici, protagonistul cheie al fabulațiilor lui Dorin Murariu. Un topos privit cu nesfârșită comprehensiune, toleranță și un fel de a iubi din care nu lipsește o substanțială încărcătură de bună dispoziție. Comicul e prezent pretutindeni, în numele personajelor, în psihologia, reacțiile și atitudinile lor, în situațiile prin care trec, în dialogurile dintre ele. Dar e un comic ce duce, în subtext, o consistentă doză de amărăciune, dezamăgire și chiar de tristețe. Tot ca în cartea de debut, și în Podul de fier e prezentă maniera borgesiană a redactării, alternarea pasajelor lungi fără punct, întinse adesea pe mai multe pagini, cu frazarea scurtă, nervoasă, dinamică.

   În ambele volume, precum în cărțile lui Mircea Pora, deși independente tematic și stilistic, textele comunică între ele, par a aparține unui întreg ce trimite gândul la un posibil (viitor) roman. Având același numitor comun – urbea bredicenilor -, personaje dintr-o clasă incertă de oameni simpli ori intelectuali obscuri, întâmplări mai mult sau mai puțin culturale, relații interumane, locuri, toposuri familiare scriitorului definitiv atașat de locul de obârșie, circulă imprevizibil de la un capăt la altul al cărții. Sunt introduse și scoase din scenă fără o logică transparentă. Marcu Marian Stegaru alias Meme, figură a Revoluției anticomuniste lugojene, e ”lansat” în prima proză, Tăișul cubic, în postura de ”factor declanșator” al evenimentelor din decembrie 1989. Auzind ”de unul care a oprit în Timișoara tramvaiele în Maria”, el s-a gândit să procedeze la fel și în municipiul de pe Timiș. Numai că acesta… nu avea tramvaie: ”Prin urmare, am chemat toți bețivii pe care îi cunoșteam în față la Liliacu […]  și le-am zis răspicat că am priiii-miiit or-din să o-prim tram-va-ie-leeeee”. Meme a decupat ”cu brișca de tăiat conserve” stema de pe drapelul României socialiste și a pornit peste Podul de Fier (alt reper simbolic), în fruntea coloanei ad hoc de protestatari care scandau ”Ti-mi-șoa-ra! Ti-mi-șoa-ra!” și ”Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!”. E rănit grav, ajunge într-un spital dintr-un Occident  salvator dar tulbure, imprecis, imposibil de recunoscut, de unde își trimite mesajele către supraviețuitori. Evocată de mai multe ori în povestirile din carte (Inimi de fier, Ziua de apă, Sinteza presei etc.), figura emblematică a eroului e asemeni unui duh tutelar al Lugojului și al istoriei de imediată vecinătate postumă a Revoluției. La fel e și Doinel Amarfei din Elegii marine, evocat și în Lansare de carte – poetul-lăcătuș de întreținere confundat la Revoluție cu un terorist și ”tratat” ”ca atare”. Ambele personajele sunt emblematice. Ele poartă paradigmele esențiale atât ale ale acestei istorii, cât și ale prozelor lui Dorin Murariu: pe de-o parte, abordarea aparent pris à la légère, impresia de bună dispoziție, de luare în răspăr accentuat parodică și ironică, lăsată de nararea în cheie vesel-optimistă, cu un tonic simț al umorului și, pe de altă parte, violența și brutalitatea fără precedent a evenimentelor, inflexiunile de un dramatism copleșitor a textelor. ”Mitralierele ne-au scuipat între ochi, în cap, în piept, sau în picioare, am ridicat steagul ăla găurit  să ne apere cum o făcuse de atâtea ori la lecțiile de istorie sau de română, nimic, cădeau prietenii mei cu niște icnete scurte în gât, se înroșeanu hainele lor groase, se lățeau bălțile de sânge peste pietrele întunecate, apoi lichidul negru și cald era supt de pământul rece, cum făcea sugativa moale cu primele litere strâmbe din clasa întâi, la asta mă gândeam întins pe jos, urmărind sângele ce-mi curgea din ureche sau din cap…”.

Prozele din Luna de tablă puneau în lumină Lugojul postbelic, al colectivizării şi al naţionalizării, al stahanovismului, al propagandei comuniste deșănțate și al butaforiilor ideologice de o copleșitoare falsitate. Podul de fier face un pas către nivelul următor. Momentele sunt acelea subsecvente Revoluției Române: epoca odiosului deceniului, similar întrucâtva, în plan literar, obsedantului deceniu din proza anilor ‘70 – ’80. E perioada unei lumi complet bulversată de prăbușirea intempestivă a regimului totalitar, confuză, abulică, lăsată fără scările de valori trandiționale, abandonată parcă de Dumnezeu, cu ființe și caractere în derivă și cu replieri umane neașteptate. O etapă a trecerii ”de la un sistem social la altul, combinată cu lipsa unei viziuni economice a guvernului, cât și cu furtul ce începea să devină noul sport național”. O vreme din care nu lipsesc lozincile, diversiunile, minerii primitivi și bâtele pe spinare, inflația uriașă și experiența contrabandei cu mărfuri de toate felurile, corupția sistemică, traficul ilegal (de valută, de persoane, de mărfuri, de valori etc), acțiunea demolatoare îndreptată împotriva economiei naționale care a îmbogățit nemăsurat de unii și i-a adus la sapă de lemn pe alții etc. etc. Un timp în care românii descoperă gustul emigrării în Occidentul unde dobândesc o cu totul altă mentalitate și o perspectivă diferită asupra încâlcitului joc al vieții și al morții (Elegii marine, Eșarfă de iunie, E-mail. Adio. La Canada). În prozele lui Dorin Murariu, această localizare istorico-temporală nu e, însă, una exclusivă. În Eșarfă de iunie, de pildă, eroina e născută în… 1900. Ea revine din Italia în țară, proaspătă, plină de energie și de speranțe, la jumătatea anului 1990, ”după ce România a modificat pe neașteptate programele de la televizor”. Din nefericire, ca o enormă ironie a sorții, după ce a trecut prin toate nebuniile veacului, eroina asistă la fapte neverosimile: grozăviile invaziei minerilor în capitală, ”manifestanți, arme, bastoane, oameni călcați în picioare, taburi, elicoptere, autobuze în flăcări”… Personajele din Lenuța utilizează Facebook (rețea lansată abia în februarie 2004), iar cele din Sinteza presei se folosesc se Skype (apărut în august 2003). În Vorbe, Eugen E.Popescu, scriitor cu pretenții mult dincolo de propriul talent, ”atacă” într-un discurs fulminat, á la Cațavencu, pe lângă chestiunile disoluției valorilor tradiționale, ale pulverizării artei autentice și ale manelizării vieții, și problema degradării limbii române, fenomen evident la… mai bine de două decenii de la Revoluție. Textul e spectaculos, are o savoare comică aparte: ”Prins în țara mea precum marca de plic, scriu pentru a pune bețe în roate romglezei pe care puhoaie de vorbitori de toate calibrele ne-o aruncă în obraz fără să clipească” afirmă el ritos. ”Faci doi trei pași prin mall și spectacolul începe, căci totul este power of ceva, la care au trudit cei din staffuri, folosind high technology cu hard-diskuri încăpătoare cât burta unui transoceanic și software ultra, ce rulează pe display-uri sensibile, cu puhoaie de pixeli, cele mai multe utilizând metoda touch screen. Dar chiar și cei din management au momente când simt energy games, iar atunci the question its dacă să play single sau double”… Asemenea amănunte descriu un univers dilatat, în fond, ucronic, ce nu se limitează doar la primii ani ai tranziției, ci suie până în zilele noastre, spre a ne surprinde, a ne caracteriza și a ne defini într-un moment ca cel de acum, nu tocmai fast al istoriei noastre.    În tot, așadar, Podul de fier  este o succesiune de ficțiuni distopice în marginea unei societăți și a unor vremi radiografiate cu rigoare realistă și cu un ochi critic necruțător.

*Dorin Murariu, Podul de fier, Editura Eikon, 2023

Personajele lui Dorin Murariu se numesc, comun și contrafăcut, Doinel Amarfei, Serafim Protopopu, Ion Talabă, Eugen E.Popescu, Lenuța, Nicu, Filofteia Clotilda Doboș