Petre Stoica, șlefuind ”diamantul bătrâneții”

Petre Stoica, șlefuind ”diamantul bătrâneții”

Dacă ne-am propune să identificăm „vârstele” liricii lui Petre Stoica, am putea descoperi, fără efort, câteva etape în evoluţia poetului; dincolo, însă, de formulele testate pe durata atâtor decenii de trudă scriitoricească, desluşim, la o relectură integrală, un ton comun, conciliind prozaismul cu miracolul. O notaţie evocativă, transfigurativă, părăsind emfatismul primului Stoica, reconstituie, în numele unui evazionism disimulat, o paradisiacă Provincie sufletească. Dar Petre Stoica, „irealizând” stampe de odinioară, asaltat de aburii bucătăriei şi „duh de sosuri” flanează în „fabulosul mic” (cf. N. Manolescu). Inevitabil, la ceasul crepusculului, se insinuează suspiciunea şi ultimul Stoica, resemnat, se va întreba: „îndărătul meu ce se ascunde?”

O melancolie agresivă, difuză, se insinuează în lirica lui Petre Stoica, un rafinat (trăind în intimitatea marilor poeţi), ins de o „tristeţe sociabilă” (v. Soiurile de tristeţe), cutremurat de „stâlcirea naturii” şi de pierderea bucuriilor simple. El are nostalgia purităţii şi sentimentul provinciei; tânjeşte – celebrator – după un spaţiu bucolic necorupt şi, îmbrăţişând tonalităţile elegiace, cultivă regresiunea în domesticitate. Dar vocaţia idilicului e temperată de o ironie lucidă. Iubeşte „viaţa la ţar㔺i se întâlneşte cu o ruralitate alterată, o lume de tranziţie: un conglomerat de fiinţe, obiecte, situaţii etc., inventariat, supus degradării, suportând „invazia plasticului”. Pentru a-şi calma „zbuciumul nervilor” se refugiază aici, cumva izolat („aşa gard ca la poet”), deşi îşi divulgă viaţa publică din Bulbucata (v. Viaţa mea la ţară, 1988), zilele „cu picioare de iască”, sfârşind prin a propune – observaţia s-a făcut – anti-pasteluri. Cu precizie şi fantezie, el „semnează” poeme idilice, în care observaţia e crudă, sancţionând o lume depoetizată printr-un examen demitizator. Fisurând prin fineţe parodică idilismul sămănătorist, Petre Stoica este un sentimental lucid, de un sarcasm studiat, reportericesc. În comuniune cu lucrurile, cu anodinul, poetul pare a avea o „recuzită limitată”. Nu râvneşte expasiunea, prezenţa obiectelor îi stârneşte o senzualitate placidă, zgândărind nervul epic, luând pulsul vitalului, plonjând într-o simplitate nostalgică, încărcată de suavitate. El revoluţionează limbajul fără violenţe experimentale.

Petre Stoica, apreciat poet şi traducător (tălmăcirile sale au făcut şcoală) avea vocaţia admiraţiei. El, alături de alţii, s-a bătut pentru repunerea lirismului în drepturile sale şi tot el, înainte de valul optzecist, l-a subminat, făcând figură de insurgent. Nocturnul ameninţa însă, implacabil, un univers senin şi un suflet fericit, înfrângând obstacolele. Fiindcă, să nu uităm, de numele poetului („îndoctrinat”, mărturisea, de gruparea stelistă, devenind ambasador al programului revistei Steaua în Capitală, o revistă „chinuită” de aprigii cenzori în acel timid început de dezgheţ), se leagă şi alte iniţiative. Refugiat la „subsol”, în secţia de corectură a faimoasei ESPLA (o editură-mamut), Petre Stoica, după un debut stelist (o „uluitoare publicaţie clujeană”) devenise un fel de „redactor voluntar”; aduna manuscrisele amicilor bucureşteni („o căruţă cu prieteni”) pentru a le încredinţa lui Papa Bac (A.E. Baconsky), pe atunci un „cineva”, ulterior descălecat în Capitală, vestind un lirism de factură nouă.

Dădăcit de Papa Bac pentru „risipa boemă”, bucurându-se de prietenia fostului şef al Stelei, dezamăgit, afectat după mutarea sa în Bucureşti (1959), Petre Stoica a traversat, şi el, purgatoriul „reconsiderărilor”. În vremea studenţiei, în plină impostoriadă, fără a fi un student model (recunoştea spăşit), a fost în preajma lui T. Vianu, catedra luminatului dascăl fiind, în plină negură proletcultistă, „o enclavă a spiritului”. Tudor Vianu i-a „înstelat” zilele studenţiei, mărturisea în Amintirile unui fost corector. Mai apoi, circulând prin „stuparele” revistelor, aterizând la Secolul 20, va coborî repetat la madam Candrea pentru a-şi „purifica sufletul cu vodcă”. Va urma claustrarea la Bulbucata şi retragerea la Jimbolia. Dar, germanist notoriu, legând amiciţii durabile (să-i amintim pe Johann Lippet şi Max Demeter Peyfuss, prieteni providenţiali), bine aşezat în viaţa literară, frecventând expresionismul german (în varianta soft), poetul îşi va oferi evadări, impunând un stil, constata Cornel Ungureanu.

Cu Manevrele de toamnă (1996), primul volum pe care îl scria la Jimbolia, anunţând replierea, o tristeţe bacoviană cade peste un „orăşel vlăguit”, stăpânit de o „linişte searbădă”. Dar în acel „orăşel ghidat / după codul bunelor maniere şi după ritmul în care / tuşesc bătrânele bigote” (v. Sfaturi metafizice), Petre Stoica (melancolic, dar nu nevrotic) devine foarte activ. Fixat la Jimbolia / Simbolia, o localitate de graniţă, el va înfiinţa, ajutat de primarii urbei (domnii Românu şi Kaba), o Fundaţie româno-germană, Muzeul Presei „Sever Bocu”, trezind la viaţă o aşezare letargică, invocând, obsesiv-orgolios, vocaţia europeană; şi în care preotul / poetul avangardist Mihail Avramescu (Jonathan X Uranus), preocupat de „ştergerea urmelor”, inaugurase o tradiţie ce trebuia reactivată.

Cronicar la ceasul amurgului, bântuit de singurătate şi nelinişte, veteranul pregătea Ultimul spectacol (2007), se apropia de Staţia finală. Ştia că vine „molozul orelor”, încât, în poezia senectuţii şi insomniei, vestind resemnarea, proclamă apodictic: „împăcare e numele tău bătrâneţe”. Ascultă „bolboroseala nimicniciei” şi „talazurile putrefacţiei”. Sentimental-deceptiv şi sarcastic, transformă suavitatea caligrafică învăluind aura obiectelor    într-un reportaj postapocaliptic (observa A. Terian), devenind un „custode al memoriei”. Păşeşte îndărăt, cu „un sughiţ de speranţă” (v. Arta de-a îmbătrâni) şi ne anunţă definitiv: „Scriu numai pentru morţi / – ei sunt singurii care mai desluşesc ceva”. Acest pionier al poeziei directe (care a făcut şcoală), sfidând paradigma generaţiei, refuzând – în anii totalitarismului – triumfalismul şi erotica de partid va recunoaşte finalmente (în Pipa lui Magritte, 2005, evocând – s-a spus – insurecţia avangardistului): „vai cum ne mută viaţa / de pe un ţărm pe altul”. Comentat abundent (şi mai degrabă amical), Petre Stoica merită a fi recitit. Încât voalatul reproş al poetului că a fost însoţit de o critică „fără apetenţă” nu stă în picioare.

Boem „de vârf”, cu nostalgia Banatului în sânge, cum afirma Cornel Ungureanu într-o carte „bănăţeană”, recapitulând drumuri vieneze pentru „reaşezarea” unui concept (v. Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2010), cu energii rebele absorbite de un anacronism voit, făcând din stilul retro o „dulce obsesie”, asumându-şi cu orgoliu întoarcerea acasă, cultivând o marginalitate voluntară, ins performant, negreşit, de anvergură mitteleuropeană, autorul Miracolelor (1966) defineşte un spaţiu ocrotitor.

*

Într-un ciclu conjunctural, cu „aer de pastişă”, scris „în răspăr”, cum sesiza Cosmin Ciotloş (Unsprezece adnotări lirice la covoarele Şerbanei, Ed. Brumar, 2013), manuscris recuperat târziu, antedatat, „stănescian” prin tendinţa abstractizantă, poetul încerca a se plia, fie şi în joacă, trendului. Fiindcă, dincolo de amiciţia cu năbădăi legată cu Nichita Stănescu, să nu uităm că volumul 11 elegii devenise reprezentativ pentru întreaga generaţie, înrâurind mersul poeziei, împingând-o pe făgaşul abstractizării. Ridicată în slăvi, iscând şi o înfloritoare hermeneutică, impunând autoritar un tip de poezie, placheta în cauză a devenit o carte-cult. Or, Petre Stoica s-a repliat rapid, părăsind o atare direcţie.

Unde e vechiul Petre Stoica? Şi Visul vine pe scara de servici aduna, suntem preveniţi, poeme compuse în 1987. Se aud aici „murmure confuze” din „columbarul trecutului”. Descoperim un Petre Stoica plecat să şlefuiască „diamantul bătrâneţii” (Bucuria de a şti), contemplând iarna din juru-i şi visul cu „aripi de plumb”. Părăsit şi de singurătate (M-a părăsit…), poetul provoacă viitorul „la masa de joc”. Pecetea melancoliei e pretutindeni vizibilă. Încât, nemuritor cândva, „bătrânul” Petre Stoica aştepta clipa aceea, implacabilă, promisă „celui mai frumos tango”. Peste acest volum „recuperat” cade, ca o grea catifea, estompând puseele anxioase, „monologul amurgului”.

Poetul, repetăm, este un acumulativ; el nu scrie poeme, ci cărţi de poeme, fecundate de un „unghi de vedere unificator”, coagulant. Această constrângere (sau reducţie, cum observa Gh. Grigurcu) are, ciudat, nevoie de spaţii largi, ocupate de grupaje lirice reluând acelaşi scenariu. Un bucolic, aşadar, protejat de crusta sarcasmului; îngrijind „sănătatea iepurilor de casă” ori adnotând „Jurnalul cocoşului” (v. Scrisoare) şi, în acelaşi timp, un rebel „în divorţ cu tradiţia”. „Copleşit de glorie” în acest minorat care îngăduie evaziunea în reverie şi notaţia frustă, iubind ordinea naturală („limba naturii”), poetul melancolic şi jovial, detaşat şi, totuşi, implicat, coboară în aceste mitologii „umile”. Ironic şi sentimental monografist, Petre Stoica se instalează în „belepocă”. Trucul provincialismului îl prinde, oboseala nu îl încearcă. Bun observator, îmbrăţişând simbolistica umilă, poetul regizează surdinizat, fără tentaţia expansiunii, sub faldurile melancoliei ironice propria-i regresiune; după ce, firește, a pledat, prin atâtea volume, pentru reîntoarcerea la natură. Dar cel care ne ameninţa: „nu sunt vultur, sunt numai un poet obscur” îşi cunoaşte prea bine condiţia şi se lasă bântuit de „microbii melancoliei”, acuzând, apăsat, pierderea de fiinţă.

Unde o fi blândul poet din Sufletul obiectelor, aparent un gospodar bănăţean învârtindu-se prin ograda cu acareturi? Avertismentele sale (poetul era o voce a naturii), hrănind un lirism ecologico-reflexiv („Omul a lunecat din Univers”), cochetând cu tăcerile melancolice, ascultând „lecţia naturii” sunt potenţate aici de teroarea obiectelor. Cel care se îngrijea de „conservarea adolescenţei”, cel care asculta „cornul melancoliei”, este un om vulnerabil, flămând de iluzii. „Psihiatrii se înmulţesc ca şoarecii de câmp” – constata alarmat poetul. El se va refugia „între cărţi”, îngăduindu-şi o respiraţie culturală, un dialog livresc (alternând poeziilor sale care îngână „melodia neantului” câte un ex-libris) tocmai pentru a ieşi de sub „teroare”. Navetează între spectacolul vieţii şi intimitatea scrisului. Dar „la ceasul marilor insomnii” se aud marşuri funebre. Rănile nu s-au vindecat, trecutul („o bestie tandră”) sporeşte. Poetul ar vrea să rămână „prietenul copilăriei”, reconstituind acele „fragmente de zăpadă luminoasă”. Mai e posibil? Acea pierdere de fiinţă, de care s-a tot vorbit, înseamnă şi o „descreştere a sufletului”; o interogaţie melancolică îl stăpâneşte pe traducătorul lui Trakl, injectând descriptivismului prozaic o undă devitalizantă.          Investind, sub apăsarea timpului–„vierme de aur”, melancolie, sarcasm şi fantezism în acest inventar obiectual, calm-descriptiv, poetul dovedeşte o impresionantă memorie a detaliilor; iar obiectele vechi, umile, reînsufleţite prin lucrarea imaginaţiei prind viaţă, îşi dezvăluie sufletul. Poemele, suntem avertizaţi, „nu au strălucirea cozii de păun”; obiectele (confidente, animizate) „tac şi ascultă”, străine de orice terifianţă (vezi şi antologia Uitat printre lucruri uitate, Ed. Minerva, BPT, 1997). Incisivitatea de altădată (O casetă cu şerpi, 1970) face loc unor poeme „idilice”, de un naturism sănătos şi simplitate rafinată, livrând adevăruri esenţiale. Amintindu-ne că în februarie a.c. poetul (curtat în timpul vieții) ar fi putut împlini 90 de ani, s-ar cuveni să-l recitim, scoțându-l dintr-o tăcere vinovată.

Foto: Casa memorială Petre Stoica, Jimbolia