A ajuns exponentul de frunte al suprarealismului, s-a spus, pentru că a trăit într-un ev suprarealist: născut pe 11 mai 1904, în orăşelul spaniol Figueres, în apropierea graniţei franco-cataloneze, Salvador Felipe Jacinto Dali I Domenech – cum se numea, efectiv, cel ce va fi cunoscut mai târziu drept Salvador Dali – a cunoscut realitatea Războiului Civil Spaniol (şi a evadat din ea, i s-a reproşat acest lucru într-un proces organizat, în 1934, chiar de colegii săi de grupare artistică), mai apoi şi pe cea a celui de-Al Doilea Război Mondial (de care avea să ia distanţă, fizic, plecând în 1940 în SUA), pentru a reveni în Europa, în 1948, într-un loc care-i putea aminti de cele natale, dramatic schimbate, şi a se stinge mai apoi, după ce va fi atins celebritatea mondială, în urma unui infarct, la 23 ianuarie 1989. Cursant al Academiei de Arte San Fernando din Madrid, Dali îşi organizase prima sa expoziţie personală în 1925, la Barcelona; primul pas spre glorie avea să-l facă, însă, trei ani mai târziu, o dată cu participarea la cea de-a treia ediţie a Expoziţiei Internaţionale Carnegie din Pittsburgh, SUA. După următoarea participare, de la Paris, din 1929, n-a mai putut evita asocierea cu dadaiştii lui Andre Breton, lucrarea sa “Persistenţa memoriei” propulsându-l în poziţia de lider incontestabil al noii (pe-atunci) mişcări suprarealiste – de care se va îndepărta, totuşi, sub aspect estetic, mai ales întrucât noul său stil îi va reflectat cu asupră de măsură preocuparea pentru ştiinţă şi religie. În cei opt ani ai “perioadei americane”, va fi răsfăţatul Muzeului de Artă Modernă din New York şi al industriei artistice din SUA (care-l va “rumega” inclusiv printr-o autobiografie apocrifă, intitulată “Viaţa secretă a lui Salvador Dali”) – de această etapă a creaţiei sale fiind legată şi capodopera “Descoperirea Americii de către Christofor Columb”. Desenator desăvârşit, virtuoz al tuturor tehnicilor plastice (ulei, desen, acuarelă, grafică, sculptură, bijuterie etc), Salvador Dali a urmărit experimentul total, reinventându-se mereu pe sine, în acelaşi ritm în care a revoluţionat percepţia artistică a lumii contemporane. Atunci, n-a fost acceptat nici măcar de propriii “tovarăşi de drum”, un drum, totuşi, eminamente estetic.