Lumea din ochi

Privesc lumea cu inima

cu frigul din ochiul

în care

au înnoptat stafiile

aleg pietrele din pietre și

verdele din verde

aleg soarele

înainte de strigătul

cocoșului

plâng

pentru tot ce am iscălit

pentru copacul ucis

de ne/mântuirea mea.

Desenez o aripă

desenez o pasăre

ecoul

îmi bate din palme

depărtările.

Nu-i pentru mine, Doamne,

Crucea Lumii!

Eu visez prea mult și

nu știu cum să-ți povestesc

despre foamete

în cuvinte!

Străbat lumea

cu gândul la

Pasărea Phoenix.

Într-o zi

lacrima se va face țăndări

sub toată această

Cruciadă a

sângelui.

Gol

În jur

liniște

pe ramul meu

anotimpuri dezmembrate

taie sufletul

te întrebi

cine a depozitat

aici

atâtea resturi

ce vânturi au adus

de-a valma

sunetele și culorile

ce ești tu

între atâtea straturi

de care

se reazemă furnicile

de ceasul tău

zilnic

se împiedică umbra și

căutătorii de nimic.

arunci gresia peste umăr

Desculță

traversezi deșertul

un fir de mac

cu lumina descompusă

își flutură sângele ca

pe-o mare victorie

cuvântul

e o tragedie greacă

în lanțurile lui

zornăitoare

ne prăbușim

ca o apă în

Infern.

Omul din lună

Noapte de noapte trec avioane, Omule din lună!

Huruitul lor sparge liniștea ferestrei.

Mă ridic, mă zgribulesc în halatul meu și

privesc cerul printre ramurile înghețate

ale nucului.

Tu ești acolo, Omule din lună, impasibil

la durerile noastre.

Te implor, telepatic, să oprești războiul,

să oprești toate războaiele și toată foametea,

toate bolile și toată otrava.

Știu, sună stupid

ca o poveste de adormit copiii.

O nebună s-a trezit și vorbește cu luna.

Undeva, în depărtare, o bufniță

se vaită, lugubru.

E o pasăre a înțelepciunii îmi spun.

Un curent electric străbate gândul meu

de la inimă

peste tot.

Am amorțit de durere și neputință.

Trec avioane, Omule din lună!

Noapte de noapte.

Peste toată această încremenire

Moartea duce pașapoarte

altor rugăciuni de

dimineață.