Tot mai greu este să înţelegi.

 Să nu suferi. Când crezi că nu greşeşti, atunci greşeşti. Nu sunt reguli. O iei pe un drum, greşeşti.O iei pe altul, greşeşti.O mai iei şi pe celălalt, tot greşeşti. Totul e să te acomodezi cu greşeala. Toţi o simt, ţi-o identifică şi, în final, îţi rânduie scara detaliilor.

Şi tu, de fapt, rămâi un prost. Un necâştigător. Te întorci la  sinele tău, acolo unde dăruieşti. Te întorci la gândurile tale. De aiurea,  la cele adevărate,  la cele cu păcat. Cu păcatul gândului.

Flori. Sunt flori pe câmpie. Nimeni nu-şi închipuie că tu ai putea să simţi ceva, ceva diferit, straniu, confuz, revoltător, duios, smerit, spurcat.

 Tu trebuie să fii ca ceilalţi…la dracu, de suflet, aiurită invenţie a secolului tecut… Proastă muiere cu sacoşele pline, prin tramvaie, să facă economie la banii pentru un taxi, cu beţivi şi scuipat, sacoşe cu varză, salată, cârnaţi, miere, pătrunjel, telină, boia,…hooo!

Ai depăşit două sute de lei, din cearta de mâine dimineaţă, când în baie, persoanele de sex opus ale aceleiaşi vieţi se tânguie, fiecare, după nevoile lui.

„Nu eşti în stare să ţii de bani.”

„Vii deseară?”

Acelaşi trezit, acelaşi miros de transpiraţie surdă, în fond de ce transpiraţia nu ar avea culoarea fericirii, de ce ibricul din bucătărie ar fi mai puţin important decât şliţul directorului gras şi chel, plesnind-o zdupeş pe Florentina, ultima dintre femeile noi de servici, de la etajul de jos, fără chiloţi, cu halatu-i verde mulat pe talia colac…

De ce ibricul de dimineaţă n-ar primi rangul de dirijor de viaţă pâlpâindă, într-un început de zi, cu ştirile furaţilor, împuşcaţilor, violaţilor, securiştilor, drogaţilor, când cafeaua începe să fiarbă şi, clipa, singura, rămâne neviolată, albă, simplă, repede.

Să trăieşti normal anormalitatea. Să-ţi ţii gura când plesneşte pe limbă verbul. Să-ţi pierzi ochelerii când sexul de lângă viaţa ta se-mpiedică de ultimile ziare, căzute, nevăzute, neridicate de nimeni, pe covor, lângă desfăcătorul de bere, şi el căzut, uitat din mândria de a nu se apleca cineva.

Vineri vine repede. Azi e luni, mâine e vineri. Cât ai crescut de luni până vineri? Cât cer albastru ţi-ai lăsat, fără să ceri nimic, nimănui? Câte pălării de cerşetor ai omenit, câţi morţi ţi-au venit în cap şi le-ai rugat de suflet?

Altă dată, venind spre casă, cu capul în jos, pentru că gropile din asfalt depăşesc lunar cota reparaţiei flecurilor, dai de cineva. Cineva te opreşte, tu te miri că te recunoaşte, te uiţi atent, de două ori, în timp ce te mai asiguri cu asfaltul, dacă eşti femeie.

Ai o clipă senzaţia că sacoşele tale sunt uşoare, că o albină s-a binevoit să treacă pe lângă obrazul tău, ai mai puţine kilograme, decât aveai de dimineaţă, dacă eşti chel, parcă nu eşti aşa de chel, firul de la ciorap, dus, care te obseda de dimineaţă începe să fie, cu adevărat discret.

Te-ai întâlnit cu cineva din viaţa ta. Din viaţa ta de dinainte. Din viaţa ta repede trecând.

Nu mai ştii să te comporţi. Prima dată întrebi. „Unde lucrezi” a doua oară „dacă merg bine tramvaiele”, a treia oară „dacă cumnatul paralizat şi-a revenit.”   Şi, culmea, răspunsurile sunt pe măsură. „Săptămâna viitoare mă operez de varice”sau, pur şi simplu „te-aş invita la o cafea, dar, tocmai, am plătit…”

Suntem doi străini dragi, timpul ar mai avea o tandră atingere ce să ne răsfire drumurile şi gândurile, am mai putea fi o negaţie a sacoşelor sau a gropilor dese şi intrate în reflex. Ar putea fi chiar mai mult. O atingere.

Mi-e dor de maluri, de sălcii, de ape, de picioare goale, de el, cel care am fost eu sau tu, de ea, cea care a fost urma palmelor pe coapse şi genunchi.

Ele nu mai sunt.Trebuie înlocuite cu altceva. Care să se numească linişte. Sau tresărire. Sau, chiar atingere… Chiar atingere…

Ne aşteptăm să descoperim ceva din noi, ceva care a rămas curat, aproape uitat. Sunt fleacuri pe lângă care trecem, sunt zilele noastre, de fapt, azi e luni, mâine e decembrie, poate slăbesc două, trei kilograme, poate sună un telefon…

De luna viitoare se reia teleenciclopedia.

Dragă suflete, de ce scrii? Ce unghiere ascunse încearcă să dezmorţească imagini, ca într-un album de familie  şi din ele să se nască rânduri…

Iarăşi ai căzut în suflet şi nu înţelegi suferinţa, în loc să urci spre singurăte.         Ştii tu că m-ai învăţat să nu judec? Dacă o fac, drumul dintre minte şi inimă se umple de buruiana nerăbdării şi-mi căzneşte seninătatea chipului.

Ce-i drept, suflete, m-ai ajutat să scap de gânduri, ajutându-mă să aştern pe hârtie lacrimi cu sânge, cu tot.

Scuturată fiind de zgură, am încercat iarăşi şi iarăşi…

Pagini slabe, pline de neajunsuri, părăsite în nimic. Dar, din nimic am mers mai departe. Când am fost croită în lume, ADN-ul meu avea monogramă cu litere şi din ele cuvintele, care nu îmi vor da pace niciodată. Uneori mă joc. Scrisul mă pedepseşte cu o uscăciune a cuvintelor, din care foarte greu mai refac viaţa.

Alteori scrisul mă scrie, aud cuvintele, de nu ştiu de unde şi, de cele mai multe ori nu am hârtie şi creion să le aştern. Le repet în minte. Atunci, mă întâlnesc cu cineva care mă întreaba cum mă simt. Şi uit. Adică, întrebarea mă trânteşte.

Sunt zile bune. Scriu şi atunci sunt în stare să fac orişice.

Să recunosc.  Da, suflete, ai reuşit să mă smereşti. Să topesc în mine florile şi frunzele străzii şi să găsesc în miresmele lor răspuns la # de ce?#