Rezonanța Schumann (6)

Rezonanța Schumann (6)

Valoare, supraviețuire, realitate – sunt cuvintele care obsedează o bună parte dintre oamenii care până mai ieri se știau cuprinși în cuadratura lor, trăind cu iluzia unei prelungiri a creației lor și dincolo de moarte. Noțiuni ce ar putea constitui, ele însele, o cuadratură într-un sistem filozofic actual, cu date la zi din toate domeniile, dar filozofia încă de la Russell și Wittgenstein, s-a retras spre logică, ori acolo sunt imbatabili matematicienii, fizicienii, iar pe urmele lor geneticienii. Despre cercetările suprasecrete nu află lumea decât prin ricoșeu, din serialele proaste, cu personaje androgine, ce acționează la ordin, fără drept de liber arbitru. Ce spune computerul, aia se face. Drama se retrage într-o dramoletă siropoasă, cu singura cheie – moștenirile celor risipitori pe urma celor care-au strâns, mai legal ori mai puin, averi inimaginabile pentru omul de rând.

Valoare, supraviețuire, ficțiune, realitate sunt noțiuni ce mai pot obseda doar meșterii cuvintelor, ai știmelor muzicale, ai tablourilor sau sculpturilor, intrate  cu toatele în zona puțin măgulitoare a ”dexterităților”. Cum în anii de școală ai deceniilor cinci și șase erau văzute materii colaterale, mult mai puțin importante atunci – ca și în prezentul de mâine! – decât orele practice, de tehnologie, lăcătușărie ș.a.m.d., deși liceele erau teoretice, și încă bine despărțite de ”real” și ”uman”, de parcă între cele două ar fi stat germenele viitoarei (actualei?) distincții dintre ”realitate” și ”ficțiune”. ”Valoarea” era subtilitatea stilistică a literatorului sau a ecuațiilor algebrice cărora le dădeau cu greu de capăt chiar și profesorii, dar totul părea intrat într-un context acceptabil pentru viitorul absolvent de ”bac”.

”Supraviețuirea” era privită ca o chestiune individuală, legată mai puțin de ADN-ul sau ARN-ul tânărului, și mai mult de jocul de Tarot al soartei, care-ți putea scoate într-o zi o carte, în altă zi altă carte, cărora o ghicitoare știrbă sau cu dinții de aur le putea da interpretarea cuvenită, cât mai convenabilă celui ce dorea să-și afle lungimea ghemului din mâna Parcelor. Nu tu medici, nu tu analize, RMN-uri…

Acum totul e invers. Pe bani buni. Cărțile sunt răsfoite pe peluzele parcurilor, în ”acțiuni” ale unor instituții de profil rămase fără justificare, sau zac printre obiecte de ceramică, suveniruri, poze din orașul X, din secolul dagherotipului, să facă într-un fel legătura prezentului cu un trecut  despre care nu mai dă seama decât ADN-ul strănepoților. Cinematografele, câte mai există, trebuie să dea doar filme în premieră, pentru ca mâncătorul de floricele din sală să se mai afle acolo, în fața ecranelor supradimensionate, să aibă senzația fizică a participării la ceea ce se petrece pe ecran. Nici remake-urile nu mai au spectatori, iar din puzderia de staruri miliardare, n-ai ce alege în memorie, pentru simplul motiv că, blonde sau brune, toate au ceva de Barbie. Restul se vede pe micul ecran de acasă, pe zecile de site-uri destinate consumatorilor, care butonează (atunci când scenele par să fie prea lente) de pe un post pe altul, fără să-și mai dea seama despre ce era vorba cu două clipe mai înainte, într-un talmeș-bameș idilico-terifianto-polițist în care singurul lucru cert este că se moare violent. De fapt, mai toate cărțile, chiar și cele mai bune, nu doar filmele făcute după scenarii standard, ca și serialele (gen care-i îngrozește pe actorii mari de azi pentru că au devenit foarte cerute de un public doritor de ”continuări”) au ca mobil Moartea, ca în cărțile polițiste, azi de proastă calitate, chiar dacă în anii dintre cele două războaie mondiale erau semnate de Agatha Christi sau George Simeon.

Spectrul tematic al Morții e prezent și în buletinele de știri din țări cu pace sau conflicte militare dure, încât scriitorul e nevoit să-l adopte în speranța că va mai fi citit de altcineva în afara dactilografei și, eventual, a editorului. Or, în acest context al vieții noastre lipsite de ultima pojghiță de noblețe, însăși problema ”supraviețuirii” individului real devine un fel de ficțiune dintr-un film cu cotropirea pământului de către extraereștrii. Iar el, scriitorul, maestrul de ieri, devine un dascăl al unei materii numite cândva ”dexteritate”, ca desenul și muzica din gimnaziul și liceul de odinioară. Maeștrii acelor ”dexterități” au trăit în Renaștere, sunt pe buzele tuturor și vizionați (termenul e forțat ca să se apropie de lumea de azi) prin toate muzeele lumii, în goana grupurilor sau individual, fără să le spună mai mult decât îi trebuie pentru a se făli mai apoi vecinului mai puțin umblător: ”Și pe asta am văzut-o! E ceva… s-o vezi tu, cu ochii tăi, acolo…”. Cum și marile concerte rămase, ca și operele, în secolul al XIX-lea, cu aceleași costumații pompoase ale spectatorilor, cu aceleași gesturi studiate, să dea bine în ochii celor care le știu rangul. Când totul se poate audia acasă, în interpretarea celor mai vestite orchestre din lume, sub bagheta celor mai mari dirijori de odinioară ori reluate, cu modificările aduse de ritmurile muzicii de azi, în interpretări fie ale unor virtuozi, fie direct electronice…

Dar maestrul scrisului lasă texte între coperte mai cartonate sau mai puțin, prin rafturile bibliotecilor și librăriilor, tot mai puțin numeroase și ele, înțelegând cu greu sau pur și simplu neacceptând ideea că munca lui nu mai interesează pe nimeni. A citi a devenit o corvoadă mâncătoare de timp și bani. Nu puține sunt librăriile puse în situația de a vindealături, pentru a nu falimenta, bibelouri și suveniruri, ceaiuri purgative, hepatice, sedative, drenante, antireumatice ș.a.m.d., încât nu va fi departe vremea când te vei duce la o farmacie să cumperi ”Florile răului”.

Maestrul scrisului, dacă nu a avut norocul să-l pălească la timp Alzheimerul, devine un angoasant, un înfrânt, ce vede în vesela tinerime descoperitoare a valențelor literelor în sine (ca și scribul egiptean) cum îi lasă opera necitită pe băncile tramvaielor sau troleibuzelor, unde sunt lăsate la liber de funcționarii bibliotecilor în ideea că-și vor mări numărul de cititori. Despre Lucrețiu, Plaut, Vergiliu… află doar dezlegând integrame între două stații sau la birou (cei care au un birou), pentru că ceilalți au treabă, adică muncesc după celebrul dicton devenit realitate globală ”Noi muncim, noi nu gândim!”.

Îmi privesc pereții camerei în care am scris aproape douăzeci de cărți în ultimii ani, pentru care am primit premii, un ordin ”pentru merit” de la Președinția țării, am fost făcut ”cetățean de onoare” al unui mare oraș și-mi vine să le restitui pe toate să simt că nu mă mai apasă greutatea ”valorii” lor, să mă lase să ”supraviețuiesc” aici, în fața mașinii de scris, liber, în ”realitatea” ficțiunilor sale, dincolo de două ”Opera omnia” printre de la confrații din două capete de țară pentru cele douăzeci și două de cărți, patru scenarii de film în care nu murea nimeni… În fine, să scap de povara unui trecut (pentru unii) ”foarte fructuos”… să mă dezbrac de fantoșa, iluzorie ca toate fantoșele, numelui rămas cu informații ciuntite – când 91.000, când 350.000 – de pe Wikipedia și să mă bucur de atmosfera acestei camere care-mi acceptă literele nedestinate publicării, ca scrisorelele de amor ale nui adolescent liceist către colega sa de banca a doua, care, realistă cum e, știe cu ce se mănâncă viața.

Literatura e destinată (bănuiesc) unei minorități atinsă de teama de a nu supraviețui unor evenimente cărora știe că nu le va face față, și-atunci se retrage în ne-real. Nici măcar dascălilor de literatură fie ea română, franceză, engleză, chineză… nu le mai vine să citească decât în clipele de spleen, când nu e ceva ”bun” la televizor, sau la gura vecinilor, necum să le mai ceară și ciracilor lor efortul necondiționat de odinioară al ”lecturilor particulare”.

Și-atunci? Scrii, inventezi personaje pe care le urăști sau le iubești cu toată sinceritatea, ca un graffiti pe un perete de pod să rămână acolo, anonim, până când un funcționar mai pragmatic și mai lipsit de simț estetic va da ordin să se văruiască totul, să fier alb, curat, civilizat… Te bucuri de intimitatea gândurilor tale, de lecturile din varii domenii (pentru că va trebui să se citească așa, din ce în ce mai mult), să te lămurești de ce exiști, la urma urmelor, în felul în care ești… Și totul sub privirile condescendente ale unor oameni care te privesc care pe absolventul de UATC pus de soartă să vândă baloane copiilor.