Armătura metafizică a noii culegeri de poeme a lui Marian Oprea mizează pe trei elemente. Titlul, Alaiul din Sicomor, face trimitere la dimensiunea spirituală a sicomorului, arbore exotic cu lemn tare și cu fructe comestibile, asemănătoare cu smochinele. Pomenit în Evangelia după Luca, copacul are legătură cu gestul mai marelui vameșilor din Ierihon, Zaheu, care, auzind de minunile înfăptuite de Isus și mic fiind de statură, s-a urcat, pentru a-L vedea în mulțime, într-un sicomor de pe marginea drumului. Astfel, cel care avea să devină însoțitorul lui Petru, a întâmpinat alaiul Mântuitorului, în drumul către palatul de iarnă al lui Irod cel Mare. Pornind de aici, în tradiția creștină, sicomorul a ajuns să semnifice unitatea dintre cer și pământ, capacitatea de transformare și nesfârșită înnoire a naturii, dar și protecția divină, umilința, tăria de caracter. În anumite ritualuri,el ajută la conectarea cu energiile supreme, dă substanță puterii de a ieși la lumină…

Ștefan Baștovoi, cunoscut ca Savatie Baștovoi, este un poet, romancier, eseist și teolog român născut la Chișinău, în 1976. Provenit dintr-o familie de intelectuali rusofili, întemeietor de reviste și edituri și având la activ mai mult de douăzeci de cărți publicate, multe dintre ele chiar premiate, atât în România, cât și în Republica Moldova, el a devenit, în 1999, călugăr. În anul următor, a fost hirotonit ierodiacon, iar în 2002, ieromonah. Între 1996-1998, a trecut și printr-o scurtă perioadă timișoreană, ca student la Facultatea de Filozofie a Universității de Vest. Numele e important pentru că, printre altele, apare într-unul dintre puținele poeme cu o formă cât de cât tradițională din Alaiul din Sicomor, total diferit de celelalte din carte: ”ca mirean savatie baștovoi/ era căutat de extraterestre era apreciat de noi/ a avut idile și cu mai multe copile/ nu știm (nici ei) cum și de ce s-au terminat/ poate asta l-a apăsat de s-a dus la călugărie/ a vrut mai mult decât se poate decât se știe”… Discursul – nu tocmai limpede din pricina sacrificării sensurilor pentru complinirea unor rime interioare – sugerează poziționarea filosofico-estetică oarecum diferită a lui Marian Oprea față de Ștefan Baștovoi, poetul convertit: ”acu’ scrie despre ce să faci ce să nu faci/ nu pomenește nimic de simbioza sexuală/ acolo bate vântu’zboară/ de o ignori de n-o respecți de n-o controlezi/ de o risipești te doboară ca pe ko martin și onan ce/ fluierau a pagubă pe maidan/ ce rușine să-ți verși sămânța în întunecime”…

Referința la poetul monah e precedată de trei motto-uri eclectice. Excerptate din Nefzani. Grădina desfătărilor, Arhimandritul Arsenie Papacioc și Rig Veda, ele converg, dincolo de varietatea surselor, către elementele din miezul versurilor lui Marian Oprea: femeia, dragostea carnală/sexul, și iubirea – începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, alfa și omega, totul poezieilui Marian Oprea.

Departe de a se fi diminuat, apetența pentru erotismul/senzualismul dezlănțuit, aproape agresiv din primele cărți ale poetului și, în volumele de mai târziu, opțiunea pentru experiment sunt cele mai vizibile caracteristici ale universului său liric. Cu o viziune atotcuprinzătoare asupra eternei iubiri vinovate, primele șase culegeri (Preludiu, 1996; Divina Erotica,1998; Muntele lui Venus, 2002; Ca păpădia-n zbor, 2006; Fetele orașului tău, 2011; Și aeru-i erotic, 2015), i-au construit autorului o imagine de combatant infatigabil pe frontul luptei împotriva puritanismului, a reticențelor turpide, a inhibițiilor sociale și culturale care, în fond, nu fac decât să surdinizeze libertinajul mental și comportamental al societății dintotdeauna și, cu atât mai mult, al societății moderne.  Cu o lejeritate lingvistică și un aplomb ce trimit la versurile ”fără perdea” ale lui Emil Brumaru și, pe de altă parte, mânat de un demon al căutării, al testării și al schimbării perpetue (de perspectivă, de formulă, de stil, manieră, ton, tratament expresiv aplicat acelorași mereu și mereu reluate ”teme”, pe scurt, de opțiune estetică), Marian Oprea reușește, performanța de a fi diferit, de la un volum la celălalt, de a relativiza fără încetare marginile propriului lirism, de a modifica permanent frontierele în interiorul cărora își plasează ”impertinentul” discurs amoros.

   Un suflu neașteptat apare odată cu pseudojurnalul de armată din 2019, În pas alergător, în Singur printre femei (2021) și KO.VID (2022), precum și în cartea de acum, Alaiul din Sicomor*. Poezia lui Marian Oprea deconspiră o tot mai evidentă aderență la viața concretă, personală, cu evenimente (auto)biografice și cu personaje care, aici, se numesc Traian Grozăvescu, Mihaela Runceanu, Mircea Mihăieș, poetul George Lână, boxerul Dumitru Senciuc, generalul Coldea, chiar  Ursul Arthur (cel împușcat nu de mult de cutare prinț obscur), dar și Shakira, Angela Merkel, Sharone Stone. În paralel, minimalismul textelor se încarcă de/cu o retorică vag misogină. Deși adulată în continuare, femeia reprezintă și altceva marea și interminabila promisiune a extazului sexual. În plus, tot mai pregnante accente civice, inflexiuni frisonante, dure, care redistribuie semnificația lirică a prezentului imediat. Autorul păstrează gustul aventurii poematico-epice, însă pare,  tot mai evident, a reveni cu picioarele pe pământ. Realist, tăios, cu o lipsă de toleranță împinsă, adesea, până la imprecație față de racilele lumii contemporane, Marian Oprea transmite un aer de revoltă perpetuă, de contestare vehementă: ”nu e nevoie/ să mai purtăm mască/ în spații închise/ de marți/ nu-i mai nevoie/ nici de certificat verde/ prost ca prostia-i/ cel ce mai crede/ așa s-a hotărât/ cineva orchestrează/ visu, ăsta urât”. Sau: ”pe seama p(l)andemiei/ să pun sau nu ghilimele/ făcută tot de ei/ a mai câștigat/ miliarde de dolari euro lei/ ce au mai râs scopiții/ că purtăm/ în spații deschise/ mască”… Ori, altunde: ”bogații îi fură pe săraci/ săracii îi fură  pe săraci și animalele fură/ nu ești atent maimuța îți ia banana din gură/ ursu-n amiaza mare deschide frigideru’/ se ospătează cu mîncare, cu băutură/ se uită-n oglindă se șterge la gură/pleacă matolit după ce a golit sticla de vin unii mănâncă prea mult alții mor de foame/ alții dosesc milioane”.

Dicteul suprarealist bine controlat (cu influențe dada), diversitatea stilistică (poemele minimaliste, cu versuri ce conțin maximum unu sau două cuvinte, alternează cu cele de respirație ”tradițională” și cu prozopoemele ș.a.m.d.), imagistica de extracție pop art, nu rareori șocantă, atentând la pudoarea excesivă a cititorului, adâncesc impresia de maturitate lirică și capacitate a lui Marian Oprea de a înțelege și de a ”trata” mult mai nuanțat ceea ce, ordinioară, părea doar o senzualitate ieșită din matcă.

*Marian Oprea, Alaiul din Sicomor, Editura Wladpress, 2023