Poeta Elisabeta Bogăţan, admirabil om, a mai împlinit, numai ea ştie cum, un  fapt:  „Festivalul literar-artistic Ioan Dan Bălan.” S-a pornit acum, în 30 mai, la ora 1630, în Casa de Cultură „Ladislau Schmidt” din Petrila. S-a pornit cu evocări despre abia dispărutul poet şi prozator – în viaţa de fiecare zi un inconfundabil, prin vocaţie şi fire, dascăl de limba şi literatura română- cu lansări de carte, o dramatizare a lui IDB după ID Sârbu, s-a vernisat Expoziţia de desene dedicate scriitorului. Şi, având momente rare, numai ele simt întregul, aflaţi că  atmosfera festivalului este marcată de abia înfiinţatul „Grup de poezie Ioan Dan Bălan.” Elisabeta Bogăţan, numele cu care îşi semnează cărţile, pentru cine află abia acum, este femeia care, de câteva decenii, ca şi soţie, i-a   cultivat scriitorului  Ioan Dan Bălan, susţinându-l,  speranţa că nicio zi nu seamănă cu alta. Şi nici drumurile, oricât de scurte sau lungi ar putea fi, nu se potrivesc oricui!

DEIANEIRA

Mi-ai apărut poiană vorbitoare
cu flori de nu- mă- uita în ochi
m-ai înfășurat în cosițe de coada calului
în fire lungi de pedicuță șoptitoare
și-n mângâieri de garofițe multicolore

Pe trup gol lăsat ploii calde
în scăldătoarea verii pluteau petale
și-n aer miresme împleteau amețitor
umbre din istorii și legende

Aveam liber la soare și viață
cu frăguțe și muguri de sâni
tras de limbă pe toboganul gustului
îngenunchiam în aer și fân cald
ca-n îmbrățișarea firelor de iarbă
din pânza pe care mi-o țeși mereu
să mă îmbraci cu dragoste, Deianeira…

 
CU ELAN TOTAL

Privirea înșelată suferă în tăcere ascultând :
„netoato, niciodată nu vezi ceea ce văd ochii !”

Mintea înșelată se chinuie în tăcere meditând :
„nepregătito, ce gândești nu trece prin creier !”

Sufletul înșelat scrâșnește cu bătăile inimii :
„neghiobule, apleacă-ți către stele infarctul !”
(mă aud aliniindu-mă lângă nebuni,
mă bucur că rătăcirea mea nu e a cititorului…)

Memoria se rușinează către viitor protestând :
„oasele mele sunt căptușite cu răni și durere
de la strămoșii care înjurau în întuneric !”

Auzul se întinde în muțenia lașității cârtind :
„dorm cu voi, dorm repede și fără vise !”
(din adâncul fântânii săpate de bunicul ciont
protestele mâinilor lipsă călușul jucau a răspuns…)

Mirosul își încheie socotelile între anotimpuri :
„artiștilor, goana din cer spre pământ mă usucă
și trilurile păsărilor lașe sunt pline de găinaț !”

Gustul atacă versificatorii ascunși în farfurie :
„smintiților, Moirele coboară și urcă din noi
să sfințească supa săracului cu încă o armonie !”

Orbii lăsați de pază între apus și răsărit
stăpânesc înjurând cu istoria în izmene
și patrioții rămași la decenii de neputință
ne înneacă în scârbă cu elan total !