Poezie și consolare

Poezie și consolare

Pe cât de firească, pe atât de copleșitoare e suferința pe care elegiile Monicăi Rohan din Paravis** o dau în vileag! Sfâșiată între existența cotidiană, devastată de pierderea mamei, eveniment dureros și iremediabil, generator de traume profunde, imposibil de reparat, și o realitate onirică paradiziacă, învăluitoare, translucidă, ființa poetei e cutreierată de demonul recuperării timpului trecut, al ”reconstituirii” vindecătoare a tot ceea ce a încetat să mai fie: copilăria, tinerețea, familia, mama. Zeița tutelară a acestor dureroase (re)trăiri este, la limită, memoria. Ea declanșează tensionate și insuportabile întoarceri, sapă neobosit la rădăcina vieții, erodează clipa cea etern trecătoare, inconsistentă, vulnerabilă: ”Singura constantă e trecutul. Fierăstrăul înțepenit taie veșnic acolo. Adâncește tăietura. De unde inima s-a smuls și-a luat-o în alt fel mai departe. Orice privire îndărăt rupe din nou, sângerează cu totul” (Singura constantă e trecutul).

Discursul poetic al Monicăi Rohan e răvășit până la saturație de secvențe și imagini dintr-o vreme edenică, trăită cu o extremă intensitate, ce devin, odată cu (re)actualizarea lor, infinit mai clare, mai penetrante. În toată această invazie a suferinței, prind substanță senzații greu de controlat și, mai ales, greu de suportat; tablouri cvasiopace, reacții în stare să destabilizeze întreaga existență, să pulverizeze orice logică și orice cronologie a normalității. Paravisul e, pentru Monica Rohan, calea de a răzbate prin hățișul atâtor momente și secvențe, decupaje de realitate trăită/visată, apropieri și îndepărtări, alienări nedorite și însingurări, în ”monstruoasa hiperbolă” care e – zice poeta – lumea din jur: ”Nu mai pot scrie./ Un căluș astupă hornul spre cer./ Zăpada tăcută împovărează fiece sunet./ Distorsionată unda ieșirii din somn – o frânghie încâlcită./ Pojghița miraculosului paravis mă ține în sine” (Încremenită).

Descinderile în spațiul protector, tandru, fragil, fantasmatic al visării echivalează, în fond, cu acceptarea unei interminbile stări de prizonierat. E un tărâm de unde e aproape imposibil să evadezi și în care nu poți să ocolești elementele care produc întristare, induc o imposibil de tratat suferință. Imaginația, proiecțiile onirice – cele nocturne, dar și cele diurne, transfigurează totul, spre a deveni un veritabil manual liric al durerii. Din el nu lipsesc icoana mamei, universul domestic, bunicii, tatăl, soțul, anotimpul inocenței absolute, al copilăriei, un mereu și mereu alt sens al evenimentelor și schimbărilor naturii.

Un fel de animism buimac răstoarnă cursul firesc al vieții, intră în cuvinte, le îmbibă cu sensuri neașteptate, le distorsionează, le împinge în orizontul austerității și al pustiirii sufletești: ”Scriu cu plumbul moale al apelor/ viscol blând pămătuf de ploaie/ dinspre câmp eterică adiere/ spini înfloriți între porumbe uscate -/ primăvara devorează învechitul copil /…/ transportă prevestiri de paravis lumină. Nesfârșită pare chemarea/ tot astfel tăcerea din urmă/ plânsul agonizează la fel”.,. (Adiere) În câteva rânduri, ca și cum și-ar dori cu fervoare să fixeze infinitezimal secunda visării, Monica Rohan notează cu acribie data (și chiar ora!) scrierii unor dintre poeme, fixându-le altfel pe canavaua amintirilor. La rândul lor, extremele expresiei poetice (de la poemul minimalist, cu alură de haiku, la prozopoemul cu o respirație total necenzurată) creează un areal liric ce induce compasiune și solidaritate în suferință. Cu destule elemente de poezie sepulcrală, Paravis rămâne totuși o carte luminoasă: e încărcată de harul de a birui sfârșitul cu înțelepciunea de a percepe și înțelege inevitabilul.

*Monica Rohan, Paravis, Editura Eikon, 2023