Puse pe hârtie, cuvintele înlănțuite în propoziții și fraze atenuează din credibilitatea și autenticitatea stărilor pe care le duce în el scriitorul, chiar și atunci când vorbesc despre cele mai profunde stări sufletești sau evenimente, altminteri perfect reale, din viața lui. Cuvântul scris ecranează intensitatea evenimentelor relatate, puse acolo ca mărturie a unor fapte, trăiri, ca și cum cititorului de azi, mai lipsit de imaginația celui de odinioară, din epocile epistolelor, ar avea nevoie de o ființă vie, un actor de talent capabil să-i transmită un mesaj mai credibil printr-o interpretare și o dicție perfectă. Și asta, poate nu din pricina unei dramaturgii contemporane mai puțin tezistă și îndepărtată de firescul existenței, nici din aceea a unor actori deosebit de talentați, și ei numărabili, pentru că s-a ajuns să se confunde, mai cu seamă în filmele justițiare, mimica și gestica unora cu a altora, până la confundarea interpreților, ci, poate, pentru că a dispărut liantul dintre cel care scrie și cititorul său, capabil să-l facă să se simtă alături de cel ce comunică pe receptor.
Talk-show-urile cu personaje tot mai ciudate ce emit păreri cât mai bizare, despre care poimâine nu mai știe nimeni, par mult mai credibile decât confesiunile sincere ale unui scriitor, întâi pentru că se citește tot mai puțin și mai anevoios, și apoi petru că tot ce iese de sub tipar sub numele unui scriitor cât de cât cunoscut frizează, în opinia majorității, ficțiunea, imaginarul. Până și visele par mult mai credibile și mai ușor de interpretat decât un text publicat. Filmul, construcția schematică a scenariilor a reușit să creeze un pattern mental ce îndepărtează cititorul de literă tipărită. Interviul televizat luat unui mare om de cultură are autenticitatea asigurată, pentru că personajul se interpretează pe sine, chiar și atunci când sinceritatea lui e cotrazisă de ceea ce știe sau s-a scris despre el.
Scriitor devine, azi, oricine își tipărește o carte. Adică oricine își plătește tipărirea și-i asigură o difuzare care să compenseze cheltuielile; cel puțin așa se întâmplă acum la noi. Or, în atare situație, literatura bună a perioadei interbelice e uitată și sunt aduse în schimb la lumină cărți scrise în aceeași perioadă, dar care sunt capabile doar să deruteze, prin sofismele lor, bruma de cultură generală care mai există, profitând de incapacitatea unei minți umane de a cuprinde tot ceea ce descoperă pe feliile lor de specializare, tot mai îndepărtate una de alta, mari savanți ai lumii de azi, considerați a fi ”cu ochelari de cal”, cum puțin amabil scria în cărțile lui despre Orient Paul Brunton, în încercările sale de a se apropia spiritualitatea care duce spre Nirvana de raționalismul european. Scriitorii de atunci nu mai apar decât, poate, în cursurile universitare, deși, chiar dacă au premii Nobel, au trecut în penumbră, iar pentru restul școlarizaților au dispărut pur și simplu. Trist, pentru condiția scriitorului, este faptul că însăși meseria lui a devenit în ochii majorității un fel de puseu amatoristic, de complexat, atent doar la propriile manii, obsesii, pe care le transferă personajelor sale, încât o confesiune e interpretată cu ușurătate ca fiind o invenție, adică o transmitere indirectă a unei realități, a unor stări, prin câteva personaje. De unde și moda scrierii, mai nou, la persoana întâi a unei literaturi ce dispare odată cu ultimul volum expus într-o librărie.
Nu întotdeauna reeditările unor cărți scrise cu decenii în urmă au menirea de a readuce în conștiința publică un nume, un mănunchi de idei, un personaj memorabil, măcar pe cele despre care s-a mai învățat câte ceva în anii de liceu. Și asta, pentru că pare să se fi spus/scris deja totul, iar ceea ce apare acum se adresează doar contemporanilor, adică celor ce văd prin ochii și textul și simțirea autorului evocat, doar variații la propriile opinii, interpretări… Dar cum timpul pare să fugă tot mai repede pentru oameni, iar meșteșugul artei scrisului să devină o treabă de artizanat, cu specificitatea zonei, culorilor, tehnicilor de ardere a ceramicii sau de dăltuire a lemnului, ca oricare. Cu deosebirea că meșteșugarul anonim prelungește, în taina numelui și a meseriei deprinse de la străbuni, o tradiție, fără să încerce să adauge nimic nou la ceea ce a învățat. Dimpotrivă, artistul, fie el pictor, sculptor, muzician, scriitor, își testează continuu originalitatea, singura capabilă să-l individualizeze de colegul său de breaslă, în bătălia cu nemurirea, cu neuitarea. Când, mai ieri, Neagu Djuvara, într-un interviu la o sută de ani împliniți, își dorea ca măcar una din cărțile lui să fie citită peste altă sută de ani, era optimist. Aceleași gânduri le nutresc cu toții, încă de la debutul timpuriu ori mai matur, însă ei înșiși, după un oarecare număr de ani, nu-și mai aduc bine aminte personajele sau chiar titlurile cărților pe care le-au scris, și, de teama presiunii anonimatului nivelator, reeditează mereu, la fel cum artistul plastic devine propriul său manierist, reinventându-se în grupări vetuste, neluate în seamă decât de snobime. Nici muzicienii n-au o soartă mai bună, fiindcă tineretul vrea mereu altceva, mai dinamic, mai terifiant, până dincolo de limitele suportabilității acustice.
Dar niciunul dintre aceștia nu recunoașe, măcar în fața propriei conștiințe, că lumea artelor a fost și rămâne doar o anexă a existenței, un fel de eseu, adică de ceea ce, la fel ca în rugby, este o încercare. Iar pentru încercările din rugby, se știe, nu se dau premii Nobel pentru literatură – căci, constatăm, celelalte arte nu făceau parte din arsenalul gusturilor inventatorului dinamitei. Se spune mereu, prostește, de o mediocritate în creștere geometrică: ”Cine mai știe azi de regele cutare sau cutare? În schimb, de Cervantes, Michelangelo, Leonardo da Vinci și alții ca ei știm cu toții”. Le răspund istoricii, cu documentele pe masă, că ei n-ar fi existat ca indivizi ai mileniului trei dacă nu era cutare personalitate istorică, sensibilă la lumea artelor, doritoare să-și nemurească numele, imaginea proprie, supremă în timpul respectiv pentru un spațiu cu sute de mii de supuși, marile genii s-ar fi topit în neant, ca atâtea potențiale genii născute de-a lungul vremii, dar dispărute în întunericul timpului prin neșansa de a nu fi descoperiți. Citiți biografiile celor despre care știți și-o să rămâneți uimiți.
Cine va ști ceva despre noi? Niște dicționare parcimonioase făcute în grabă… Două, trei monografii uitate în rafturi de bibliotecă, două, trei retrospective cu cinci vizitatori, câteva CD-uri cu muzica ”anilor 50, 60, 70… 2023…”, care nu s-ar întâmpla nici ele dacă nişte idealişti, cu talent, dar complet ageamii în orice altceva nu și-ar fi riscat viața pentru un crâmpei de nemurire. Poate că Renașterea a fost o excepție, după redescoperirea lui Lucrețiu și a cărții lui De rerum natura, după o lungă perioadă de încorsetare dogmatică și surghiun sângeros a spiritului liber. Toate acestea s-au repetat și se vor repeta până la capătul zilelor omenirii, cu felurite alte renașteri, redescoperitoare a unei lumi din preajmă, identică prin toate fibrele ei cu cea a oamenilor, ca într-un fel de reîncarnări succesive ale umanității, în alte trupuri, în alte haine, cu alte gusturi și deprinderi.
Unde să-și mai aibă loc, în vârtejul vremii, puseurile de sinceritate ale vreunui scriitor, care, la urma urmelor, n-a făcut altceva decât să pună pe hârtie niște experiențe limită, cum trăiesc mereu milioane de oameni anonimi? Detașarea de disperare a celui ce scrie în loc să-și pună imediat capăt zilelor fără speranța deșartă a vreunei reîncarnări ulterioare, ori în culorile luminoase ale Raiului, este poate singurul lucru pozitiv pentru respectivul om al artei, al scrisului. E victoria lui personală în lupta cu muțenia neantului ce-l înconjoară și de care a devenit conștient, l-a trăit cu toată ființa lui și a reușit să-și învingă blocajul psihic. Pentru asta nu l-au ajutat nici medicamentele, nici sfaturileyoghinilor citite pe ici, pe colo, nici frânturile de citate din toți filozofii lumii europene sau de aiurea, nici medicii, nici cei din preajmă, pentru că atunci când știi, vezi, simți că totul e finit, iar pragul acela nu e departe, nu poți să te mai bucuri de ziua de mâine mai mult decât, poate, de cea care a rămas în urmă. Iar textul pus pe hârtie, destinat, în fond, doar lui, chiar dacă e citit ca o ficțiune, va fi cineva capabil să se regăsească în el, măcar cât să poată spune: ”Și eu am trăit asta și merită să trăiesc!”.