Sufletul inocențelor și viziunea „ceasurilor târzii”. Epifanii ale poeziei lui Gherghinescu Vania

Sufletul inocențelor și viziunea „ceasurilor târzii”. Epifanii ale poeziei lui Gherghinescu Vania

În interbelicul nostru, Dumitru G. Gherghinescu Vania era apreciat pentru poezia sa care baleia între un clasicism al senzualului și ireverențele trubadurești-jemanfișiste ale tinerilor afirmați după anii 20. Drum lung era volumul debutului editorial (1928) și autorul deja atrăgea atenția printr-o corectă primenire a discursului liric. Apoi au venit alte cărți, Amvonul de azur, în 1933, Privighetoarea oarbă, 1940, demonstrând un destin literar interesant între interbelicii noștri. Cumva împotriva curentului, după al doilea război mondial, își transferă proiectele, destul de entuziaste până la instalarea comunismului, într-o tăcere care nu a fost nicidecum a pierderii de sine dar una a refuzului angajării da. În 1968, Timp sonor antologa, parțial, conjugala edificiului liric anterior iar elegiile din 1971, Acolo sus, steaua, descifra cu aceeași bine supravegheată vrajă estetică, cinetica metaforei într-o ținută absolut originală, definind încărcătura axiologică a unui autor asupra operei căruia mai trebuie să stăruim.

O crevasă epifanică, așadar, este volumul Timp sonor (București, Editura pentru Literatură, 1968, 92 p.), o grațioasă zvâcnire din aripi fiindcă Gheorghinescu Vania era încă trubadurul întârziind pe străzile burgului modern. Deși lumea părea întoarsă pe dos (la noi, după 1948), poetul mai credea, desigur, alături de alți confrați valoroși, că orice ascensiuni ale visului omenirii vor fi însoțite de poezie, că spiritul poeziei este acela care demantelează fortărețele necunoscutului, descifrează imprevizibilul, dă sens existenței umane.

 Gherghinescu Vania poate fi consideratun constructivist care a știut să poarte steagul revoltei cu acea precocitate nativă pe care sufletul inocențelor o insinuează ca pretext al întemeierilor unui imaginar copleșit de voința echilibrului în tot și în toate. Dar poetul nu este un decadent ci solfegiază împodobind („Stau, supt de-un gând, ca de un ochi de apă”), vizibilitatea exercițiului său liric nefiind melancolia languroasă ci frecventarea categorialului. Zvâcnetul temperamental, de care vorbeam și noi mai sus, când dragostea este descoperire de sine, punctum saliens, îi este sabie, candida inocență tăiș, stihialul derulărilor cosmice starea de conștiință: „Este un cântec în tine/Care necontenit îmi străbate,/Cu note grave și pline,/Orice singurătate;//Porți un cântec în sânge,/Sub care ființa mea,/Copleșită, se frânge/Ca o creangă sub nea;//Ești, uneori, melodie/Pe care inima trează/Lunecă-n veșnicie/Ca steaua pe-o rază.” (Melodii, p. 14).

Vitalul e surprins în înfățișările sale fruste, viziunea e asemuită „ceasurilor târzii” ale capitulării în metafizic, eul liric traversează ritualul sacru al neînfrântului, senzațiile astfel exprimate ale agregării și dezagregării materiei adeveresc participări panteiste și stări de beatitudine invadând ființa care edifică, întârziind regresiunea în elementar. O poezie a uimirii catalizând trăiri („Mai caut în cântec o zare/După care până adineaori râvnii;/Cântecul, se pare, pururea ni-i/Scară de azur către soare.//Cu îndoială în cîntec mai caut/Drum către noua lumină;/Inima – grea fără vină,/E ca o gură, spartă, de flaut.//Cine, cu mâini preacurate,/Înțelegător, să m-ajute?…/Visule, du-te -/Inima, iată, abia de mai bate.”) iscă propensiuni, datul existențial nu e definitivul, euforiile sunt tensiune deghizată. Nu avem nici peisajul mecanic al tradiționaliștilor și falșilor/speculativilor moștenitori postbelici ai lor (amintirile, satul, istoria, copilăria sunt abordări de elevație spirituală aici, nu paradări patriotarde) dar nici miturile vetuste reinventate de expresioniști. Spectacolul paradiziac e indus, paradoxal, de stări depresive, realul „nociv” e anti-simbolist: „În ochii ei, cerul deschis/A-ncremenit înfloriri de cais;/Buzele încearcă surâs împăcat,/În fața minunii ce s-a arătat;/Pe obrazul de copil care-a plâns/Neașteptată fericire s-a strâns.//Frumoasa necunoscută s-a dus,/De bine și rău – mult mai sus;/Neîndurătoarea durere s-a frânt,/Umilă în tot ce-i pământ,/Pe când transfigurata fecioară/Urca scara de azur, ușoară,/Cu visul ei în care a vrut/Să rămână vecinic la-nceput.” (L`Inconnue de la Seine, p. 68-69).

Trebuie spus că versurile au o sonoritate consecutivă, puterea aproape mistică vine din deliberări ale spiritului într-o voluptuoasă asfințire. Aparența placidității poate deruta, fiind bine jucată, dar aceste revărsări ale eului, într-o majestate asimilând misterul unui spirit supralumesc în acord cu nedomolirile naturii, kosmos-ului („Pe o colină bătută de soare,/Culcat în iarba aromată și fragedă,/Ațipesc legănat…/În clipa aceasta/Pământul întreg/E leagănul meu regăsit.”), au o forță declamatorie și evocă sine die un fel de ritual de plăsmuiri ale pathos-ului ce erupe cognitiv. Detașarea este, aici, funcție, eul percepe minuțios, o tăcere „vibrantă” anticipează de fiecare dată efervescența clocotitoare a cosmosului, fizionomia poemului deține  și ea fibre tainice legate în astfel de tonalitate sufletească de intemperanțele efluviilor existențiale, intimismul e decantat în fuioare de abluții astrale. Voalul emoțiilor, al senzorialului devine haloul empiric, meandrat în eposul sublimării esenței: „Ieri încă, anotimp sonor se lăsa -/Azi, zgomotele sunt sperioase…/Satul se adună în case/Ca un om în inima sa.//Câinii latră rar și cu frică,/Pe cer se agită cârduri de ciori;/Înserarea stârnește fiori/În împărăția satului – mică.//Totuși ciudatul drumeț vrea să plece./El ascultă chemarea/În care s-amestecă sufletul cu zarea,/Și nimic n-ar purtea să-l înduplece.//Iese în câmp. Drumul/Dintre țarini cu brumă/Pe oameni îndărăt îi îndrumă,/Apoi, în toamnă, piere ca fumul.//Stă călătorul o clipă în loc/Privind depărtarea vrăjmașă;/Suliți de gheață-l străpung sub cămașă/Și-l încearcă nostalgii de casă cu foc.//Dar, noapte, cu ce-ai să astupi/În suflet, firida luminii bulboană?/…Călătorul pornește în goană/Spre zarea cu neguri și lupi.” (Per Aspera Ad Astra, p. 76-77).

Același eu liric devine dintr-o dată un investigator, evită atributele mesmerice și distilările evolute inspiră, uneori, contextul versatil, cercul vicios al liricii angajate, moda nefastă a zilei, nu-l prinde pe autor, experiențele călătoriei iluzorii deshamă pegasul și dislocarea timpului și a spațiului duce imaginarul atât de dezlănțuit înspre parabola aneantizării. Memoria plusează aderențe, poemele recuperărilor țin de experimentul anamnezic, enclave de grațios seduc granițele dintre vizivil-invizibil („O, brațele-acelea, de flăcări, pe geam,/Îmi flutură-n suflet mereu,/De atunci, de când în noapte plecam,/Ducându-mă în spate ca pe-un munte de greu!/Și știu bine că toate iernile mele,/Câte, de acum, vor mai fi,/Brațele-acele/Pe toate le vor încălzi.”), alcătuirile discursului cuantifică de-a dreptul relativizări, așezări, juxtapuneri. Apoi, indistinctul e amprenta dezinvolturilor intervalului marilor întâmpinări: visul interstițiilor, alunecările abrupte în perspectiva reticulară a unei paradoxale anti-metafore, interioritatea, ca mutație identitară, marcând o altfel de stare de grație și culminând cu revizitarea colocvială a așa-zisei melancolii ce articulează ficționalizarea sau supervizează de-ficționalizarea. Prin arterele ființei care scrie nimic nu e irezolvabil, nici sinusoide spectaculoase, nici chiar metamorfoza stărilor nu induc detensionarea, de aceea fie și mitul modern fascinează, provoacă nostalgia acelui locus indefinit dar, totuși, inițiatic, epistemă  unui lirism de o performanță mai mult decât notabilă: „Alături, ca o îngemănare,/Ca o îmbrățișare de aspre tulpini,/Trupurile noastre se umplu de spini/Și de îmbălsămată dogoare.//Obrazul – decât o petală mai catifelat -/Apleacă spre mine tot cerul;/Amurgul sporește misterul,/Sufletul oftează împovărat.” (Peste noi înserarea…, p. 43)

Nimic amintind de monotoniile liricii evenimențialului, destule poeme ale lui Gherghinescu Vania au o dimensiune viscerală, parafraze explorate pe traiectoria existențială a poveștii biografice. A nu se uita că autorul a supraviețuit într-un real grotesc, al spiritelor pure mereu sub teroarea clipei maștere. Mizeria fiziologică, macabrul, anxietăți („Peste genuni,/Până la picioarele umbrei tale înalte,/Albia căii lactee/Întinde visătorilor punte…”) oferă eului liric posibilitatea de a glisa în mentaleexperimente ale căutării sensurilor. Substratul emoțional plombează o fluiditate strategică, sapiențială, potențând declicuri ludice, caligrafia expresiei și mai ales un discret nonconformism ca o manevră de învăluire pe un câmp de bătălie cu învingătorul dinainte anunțat. Poetul acesta trebuie și el revizitat. Fiindcă necesitatea de a re-scrie istoria poeziei românești dintotdeaunaîl include și pe Gherghinescu Vania.