Între amintiri şi exegeze (24)

Între  amintiri şi exegeze (24)

Am scris de foarte multe ori despre cărţile, opera profesorului Livius Ciocârlie. Cărţi extraordinare – importante pentru istoria literaturii române – de proză, eseu, despre Banat şi bănăţeni. De obicei, mulţi dintre comentatorii lui au vorbit de proza sa. El este, înainte de toate, un profesor. Cei din jurul său iau de la el învăţătură, volumele lui de eseu şi de teorie literară rămân, în acelaşi timp,  cărţi care încearcă să-şi instruiască scriitorii  ce vorbesc despre opera lui. De obicei,  volumele de eseuri ale lui Livius Ciocârlie sunt despre operă, întemeierea ei. În cărţile în care sunt jurnalele lui,  vorbeşte mereu despre sine, despre omul care se retrage, care nu vrea să scrie, nu vrea să fie scriitor.  Fiecare dintre jurnalele lui este un monument de retragere, despre anihilare şi autoanihilare.  Suntem între a fi şi a nu fi! A fi, înseamnă a ieşi în faţă, a fi scriitor,  personalitate marcantă a timpurilor, a epocii. A nu fi, înseamnă a te retrage în tine însuţi, a rămâne tu însuţi, a vorbi despre tine aşa  cum se cuvine.

Între a fi şi a nu fi  se desfăşoară jurnalele lui Livius Ciocârlie. Momentele cele mai importante, mi se par mie,  din aceste jurnale, sunt cele în care este vorba de locurile sale, de Timişoara, Banat, despre România.  Şi scrie: „Mi se pare că vorbim foarte mult de locurile noastre. Cineva a vrut să îmi ia un interviu  despre Timişoara şi Banat. De ce să vorbesc despre Timişoara?”  Şi, între argumentele sale, e un eseu, un articol al lui Patapievici, care se intitulează „Dispreţul românilor faţă de români” .  Patapievici  zice că nimeni nu îi dispreţuieşte pe români  mai mult decât românii. Şi-atunci completează Livius Ciocârlie, susţinând că  numai despre ardeleni şi bănăţeni scrie Patapievici că i-ar dispreţui pe români. Lucruri neadevărat că ardelenii şi bănăţenii îi dispreţuiesc pe români.  Şi urmează  un şir de argumente ale lui Livius Ciocârlie în favoarea bănăţenilor, a timişorenilor. Argumente care nu au mai fost folosite, zic eu, niciodată.

Carte ironică, autoironică, Jurnalul de la Sancho Panza  la Cavalerul tristei figuri are multe pagini de umor, dar şi multe despre tragedie,  dispariţie, ieşirea  din scenă a marilor săi prieteni.  Unul dintre aceştia este Roman Cotoşman. Cartea se încheie cu suferinţele cumplite ale pictorului, plasticianului, ale omului care a creat o operă. Cumplite momente pe care le găsim în ultimul articol al lui Livius Ciocârlie, absolut extraordinar,  despre sfârşitul lui Nicolae Manolescu. A avut trei prieteni, zice, care au dispărut unul după altul.  Ce înseamnă a fi prieten? Ce înseamnă a trăi o absenţă?

În jurnalele lui Livius Ciocârlie toate acestea au o tensiune atât de înaltă  cum rar mai găsim în literatura română.

(A consemnat Dumitru Oprişor)