Apărut către sfârșitul anului trecut, romanul Un caz de moștenire (*) al prozatorului timișorean Daniel Timariu are deja ceea ce altădată se numea ”o viață de librărie”: adică un stagiu al staționării în fața publicului suficient de îndelungat după ceremonia lansării, la care, inevitabil, se emit judecăți de valoare cordiale, specifice criticii de întâmpinare. După aproape un an distanță, emoțiile generate de formulările politicoase se risipesc, autorul se detașează de propria-i creație, iar publicul și criticii pot juca cartea obiectivității. Așa ar trebui, cel puțin. Străduindu-ne să urmăm această procedură, avem a face dintru început o observație: despre această narațiune literară merită să se discute și la multă vreme după lansare. Argumentul principal în acest sens este faptul că romanul ne dezvăluie un autor care are viciul onorabil al povestitului, un fel de Ion Creangă urbanizat de mai multe generații, altminteri egal de atent la mediul înconjurător, la comunitatea în care trăiește, dar mai ales la acei indivizi care constituie media sociologică a acestei comunități și pe care autorul și-i dorește ca cititori. Constructul narativ ilustrează această opțiune, la fel și strategia scriiturală. Daniel Timariu ne înfățișează o intrigă policier (gen tematologic care-și are propriile sale canoane, foarte bine stăpânite de autor, care optează însă să nu le provoace), un subiect care ține de banalul cotidianului și care, tocmai de aceea, îl obligă pe autor să aducă în ecuație elemente de natură să alimenteze interesul cititorului pentru ceea ce, altminteri, ar putea recepta direct din mediul social, cu sau fără intermediul presei, și nu prin mijlocirea ficțiunii literare. Printre aceste elemente se numără, este strategia de termen lung al autorului, care are deja o lungă serie de titluri convergente, plasarea narațiunii în vecinătatea imediată și în prezentul continuu al potențialului cititor, simularea autenticității până la detaliu, asumarea unui registru al exprimării personajelor (inclusiv al vocii naratoriale) frust, ”ca în viață”, nu în ultimul rând, mânuirea cu simțul echilibrului a clișeelor specifice genului.

Cele mai importante atari clișee țin nu de registrul verbal, așa cum se încăpățânează mulți să creadă, ci de procedeele structurării narative. Ca și în fabulă sau basm, bunăoară, personajele sunt reduse la rolul lor în acțiunea imaginată. Așa cum despre Făt Frumos nu știm (și nu avem nevoie să știm, dacă vrem să respectăm convențiile de bază ale basmului) nici ce traume a avut în copilărie, nici dacă preferă opera sau manelele, nici cu cine a votat, ci doar că e frumos, personajele genului policier (implicit și cele ale lui Daniel Timariu) sunt doar ceea ce fac. Au nume, sex, vârstă, culoare a ochilor uneori, li se mai lipesc câteva detalii despre parcursul profesional sau civil, un reflex sentimental ș.a., dar toate aceste informații nu definesc personajele în cauză, ci mediul social prin care tranzitează. Tot de convenția genului ține și apelul la procedeul restricționării logice a motivațiilor acțiunii: fiecare gest, alegere, accident adus în țesătura narativă are cauze și urmări clare, explicite, directe. Ca în viață, să zicem, dar ca în acea secțiune a vieții reflectată de știrile de la ora cinci, nu de telenovele ori de filmele-cult. Iar convențiile de gen literar, se știe, sunt înțelegeri de tip adițional: îți, place, citești, nu, cauți altceva sau navighezi pe internet.

Așa stând lucrurile, mai putem să formulăm judecăți de valoare individualizate pentru un anumit autor? Fără doar și poate. În cazul de față, se poate reține în sarcina lui Daniel Timariu îndemânarea (am putea spune chiar plăcerea) de a construi narațiuni ample, aproape ireproșabile sub aspect logic și motivațional, de a ficționaliza păstrând în același timp cel mai ridicat grad de convergență cu realitatea imediată a cititorului, deloc în ultimul rând de a construi atmosferă literară din (și prin) strategia de implicare a publicului în universul său. Sunt trăsăturile unui bun, chiar foarte bun povestitor, ceea ce reprezintă condiția esențială pentru un scriitor profesionist de proză.          

Că Daniel Timariu are un potențial literar și mai extins, prietenii o știu deja, iar creațiile sale literare de alte facturi o probează cu asupră de măsură.