Doar lui Ion Tereaşcă şi lui Toader Diniţă le dezvăluise Valentin că voia în sâmbăta aceea să urce la Dâmpu. Primul era profesor de geografie, al doilea – profesor de biologie, fost director înaintea sa. Tereaşcă era un tip scund, roşcovan, purtând ochelari cu multe dioptrii, foarte stilat în comportament şi rostire, de aceea colegii îl alintau zicându-i lordul John. Era ardelean de obârşie şi se stabilise la Umileni după ce se căsătorise cu o profesoară de limba rusă, fostă colegă de an cu Valentin la Filologia din Timişoara. 

Diniţă era un munte de om, cu părul negru aspru ca peria de sârmă şi cu o mustaţă stufoasă, care i se zbârlea precum un arici în momentele de iritare. Venise tocmai din Moldova, după ce cunoscuse la preventoriul din Sânpetru, cu ceva timp în urmă, o dăscăliţă de română, fiica popii din satul învecinat Umilenilor, Gârdea. Amândoi făcuseră mare nuntă, că fată de popă era mireasa, dé, şi se stabiliseră la Umileni, iar Diniţă, ziceau gurile rele, datorită relaţiilor popii, fusese aproape numaidecât promovat director al şcolii. Cu un an şi ceva în urmă, însă, acesta se certase cu secretarul de partid al municipiului Lugoj, Racolţea, care îl chemase într-o împrejurare oarecare la ordine, la primărie, dar Diniţă, căpos din fire, refuzase să i se înfăţişeze pe motiv că avea ore. Şi, obiectase, se zicea, cu mustaţa mai zbârlită ca niciodată, că nu-i era el, în definitiv, subordonat secretarului de partid din Lugoj. Ş-apoi, la urma urmei, de la ore n-avea dreptul să-l scoată nimeni, eventual ministrul de resort, adăugase, recomandându-i, în fine, lui Racolţea, prin trimisul acestuia, să citească pentru edificare regulamentul şcolar. Secretarul de partid s-a supărat cumplit şi a ameninţat de faţă cu toată suita lui că-i va f…e imbecilului ăluia direcţia. Şi s-a ţinut de cuvânt. 

După ce Valentin fusese învestit în locul său, Diniţă se păstrase o vreme la distanţă de dânsul, apoi se apropiaseră din nou, devenind chiar, cu timpul, prieteni. 

Atât Diniţă, cât şi Tereaşcă se oferiseră să-l însoţească pe Valentin la Dâmpu, mai ales că ei mai fuseseră acolo. La insistenţele lui Valentin de a se duce singur, îi amintiseră amândoi că locurile erau bântuite de urşi şi că, mai deunăzi, un ditamai patrupedul fugărise nişte femei pe care le surprinsese la cules fructe de pădure. Noroc că toamna urşii se pot, de regulă, lesne îndestula cu hrană, altfel femeile acelea puteau s-o păţească urât de tot, ziceau, dând cu îngrijorare din cap. 

Apoi mai hălăduiau pe acolo şi aşa-zisele animale cu două picioare, braconieri, culegători de bureţi, hoţi de lemne şi alte specimene de cea mai joasă speță, ale căror reacţii putea fi imprevizibile la o adică, altfel spus, dacă aveau ceva tărie la bord. Nici lucrătorii la IF, oşeni de regulă, nu puteau fi ignoraţi, extrem de irascibili şi violenţi de felul lor. N-avea Valentin destulă experienţă cu aceştia din urmă?… 

La toate avertismentele lor Valentin se gândea continuându-şi urcuşul pe drumul forestier către Gosta. Nu acceptase însoţitori. Voise să facă treaba asta de unul singur. Să ajungă la cabană ca şi cum s-ar fi abătut întâmplător pe acolo, după o ascensiune în Padeş, de pildă, vârful cel mai înalt al munţilor acelora. Să nu se mai mire Oreag de el, răspândind apoi vorba că Valentin, de atâta timp aici, la Umileni, n-a îndrăznit încă să păşească dincolo de limitele localităţii înspre înălţimile montane, spre deosebire de oricare dintre elevii săi localnici. 

Apoi, cu puţin înainte de a întâlni marcajul ce avertiza drumeţul că se apropie de scurtătura spre Dâmpu, Valentin auzise binecunoscutul zgomot de motor, asemănător celui de tractor greu, al TAF-ului. Utilajul cobora la vale trăgând după sine o remorcă mică, având două roţi doar, ticsită cu muncitori forestieri, aproape toţi oşeni după aspect, purtând adică pălării mici şi sumane miţoase, pe care ei le numeau gube, care vor fi fost cândva albe, acum însă mai degrabă păreau a fi cenuşii. Unii păstraseră însă pe dânşii pufoaicele albastre, pătate şi chiar rupte pe alocuri, în care munciseră cu puţin înainte. Fiind sâmbătă, coborau la oficiul poştal din Umileni ca să trimită bani boreselor rămase acasă la Maramu, cum ziceau în limbajul lor eliptic, să păzească de casă şi coconi. Erau aduşi de brigadierii silvici, căci erau familiarizaţi cu munca la pădure, angajaţi şi plătiţi cu săptămâna, cam de după recoltatul porumbului şi până în ajunul sărbătorilor de iarnă, iar primăvara imediat de după Paşti, până la seceriş. 

Umilenţilor le puţea lucrul la pădure, se zicea despre localnici, preferau să lucreze la fabrică; la pădure, pe lângă că era greu şi periculos, exploatarea se întrerupea în răstimp de iarnă, or asta îi afecta la buzunar, nu puteau să stea luni întregi degeaba. 

Oşenii erau temuţi şi respectaţi, iar organele (de ordine) se ţineau cam pe de lături atunci când, scoşi din fire de ceva, ori torpilaţi de băutură, aceştia mai făceau câte o boacănă. Şi asta fiindcă se dovedeau a fi uniţi, să nu fi fost unul călcat pe bătătură, căci toţi îi săreau în ajutor. Altfel, erau oameni ca toţi ceilalţi, unii mai reţinuţi şi închişi în sine, alţii mai expansivi, cu deosebit simţ al umorului. 

Într-o sâmbătă seara, rămânând Valentin la Umileni (de obicei pleca să-și vadă părinții la sfârșit de săptămână), ieşise la restaurant, local numit de toată lumea birt, căci, de fapt, asta şi era, ca să-şi cumpere o stacană cu bere. De bere la sticlă nu prea aveau la Umileni pe atunci oamenii parte, decât de bere la halbă, golită din nişte butoaie de aluminiu, nu arareori cam acră la gust. Voise să-şi ducă berea acasă şi s-o consume de unul singur, uitându-se la televizor, nu adăstând în fumul acela de ţigară să-l tai cu cuţitul şi în vociferările celor pişcaţi de băutură, când, dintr-un colţ, profesorul de matematică, Bărbosu, îi făcuse semn să vină până la dânsul. 

Bărbosu era un bătrânel de vreo şaizeci de ani, scund la statură, cu părul cărunt, dar cu sprâncenele, evident vopsite, negre ca pana corbului. În ultima vreme îşi lăsase ţăcălie, care-i dădea o alură de venerabil prelat, încât, pe unde se ducea, în afara Umilenilor, fireşte, mulţi îl salutau cu „săru-mâna, părinte!”, iar el, se amuza povestind, făcea spre aceştia un gest discret de binecuvântare şi le răspundea: „Domnul cu tine, fiule!” 

Profesorul Bărbosu nu era, de fapt, profesor de meserie, ci contabil, absolvise o şcoală de contabilitate, care, în perioada penuriei de cadre didactice de după război, i se echivalase cu nivelul de pregătire al unui profesor de categoria a II-a, recunoscându-i-se dreptul de a preda la clasele elementare. Mai toţi cei ce absolviseră şapte ori, mai târziu, opt clase la Umileni, trecuseră prin mâna lui. 

Mai ales în zile de chenzină ori „salar”, când muncitorii se alegeau cu ceva bani prin buzunare, puţini, câţi puteau ascunde şi ei, căci erau aşteptaţi la poarta fabricii de neveste, adeseori cu prunci în braţe, venite pentru a le înhăţa câştigul de care atâta aveau nevoie, bietele, pentru cheltuielile zilnice, fiindcă, dacă lăsau aceşti bani la discreţia soţilor, puteau fi sigure că ei se duceau pe apa sâmbetei, profesorul Bărbosu se aşeza la o masă mai lăturalnică în restaurant şi aştepta cu o cafeluţă de doi lei în faţă. Când începeau să vină muncitorii să cinstească un pahar cu banii pe care-i putuseră dosi cumva de nevestele abile în scotocirea salopetelor pătate cu ulei ale soţilor, nu se îndurau să nu-l cinstească cu câte ceva şi pe fostul lor profesor, cu care se canoniseră în studiul matematicii la şcoală. 

Valentin nu voia să rămână prea mult în compania lui Bărbosu, care turna dezinvolt pe gât cinzecile venite la masă, trimise de foştii elevi, când în local îşi făcură apariţia câţiva oşeni. Cum înghesuiala era cam mare, doi dintre ei cerură respectuos să se aşeze pentru nişte minute la masa lor. Nu voiau să bea, ci doar să mănânce şi, primind acceptul să rămână, comandaseră fiecare câte o porţie de iahnie de fasole cu ciolan de porc. 

Vorbeau cu capetele aproape lipite, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi doi comeseni. Valentin le privea mâinile butucănoase, cu cicatrici vechi şi răni mai noi, între degetele cărora furculiţele de aluminiu păreau nişte unelte de jucărie pentru păpuşi. Nu începuseră să mănânce fără a se închina, iar lui Bărbosu, crezându-l popă, îi cerură să le binecuvânteze masa, ceea ce acesta nu întârziase să facă. Mâncau pe tăcute, mestecând multă pâine în iahnie, iar pentru tăierea cărnii scoseseră, de pe unde le ţineau, nişte bricege uriaşe, cu plăsele de lemn şi lamele de-o jumătate de cot, pe care, înainte de a le reintroduce la locul lor, în traiste, le şterseseră grijulii cu coji de pâine şi, în cele din urmă, de cioareci. 

Valentin ţinea minte şi un amănunt amuzant, când nici nu începuseră încă bine să mănânce, unul dintre oşeni descoperise în iahnia de fasole o bucăţică de aţă. O ridicase cu vârful furculiţei, uşor rumenit la obraz, şi cu o grimasă de dezgust o arătase celuilalt, zicând apoi că el din aşa ceva nu mai mănâncă. Crezuse că, iuţi din fire, cum îi cunoştea a fi, vor face scandal, că se vor lega de bietul chelner, care nu ştia încotro să se mai aţină din pricina comenzilor curgând de peste tot, dar nu. Celălalt oşean se arătase peste măsură de amuzat de cele întâmplate: 

„Da de când eşti tu aşe jingaş, mă, Ioa, mă? Că nu te ştiam aşe jingaş de feliuşagu tău, mă! D-apoi hai să schimbăm între noi tănierele, că doară nu te-oi lăsa să te cermăluieşti dintr-atâta, mă!” 

Neobişnuit de generos, ceea ce însemna că îl distrase scena, Bărbosu îi îmbiase pe comesenii de ocazie cu câte o cinzeacă de coniac din cele primite, care îi fuseseră aşezate înainte pe faţa de masă în carouri albe şi albastre precum nişte piese de şah în faţa unui mare maestru, dar oamenii refuzaseră respectuos oferta, zicând că ei „or be cu fârtaţii de-afa” că le era să nu plece TAF-u fără dânşii, „c-atunci om ave ceva de me pân la Gosta.” Când ieşiseră pe uşa restaurantului, din exterior, de pe terasa acestuia, unde se mai aflau nişte mese şi scaune metalice, lăsate în voia intemperiilor toamnei, se făcuse auzit restul unei ţâpurituri, care i se păstrase lui Valentin în memorie cam aşa: 

                                                                „Hai, hai şi iar hai! 

                                                                Cum te-oi pune-aşe să stai 

                                                                Din picioare să nu dai!…” 

De fapt, Valentin îi cunoscuse pe oşeni, în felul lor cu totul aparte de a fi, cu câţiva ani înainte, student fiind la Timişoara, pe când, într-una din zile, traversa spaţiul dintre complexul studenţesc şi universitate. Un grup de studenţi arabi zurbagii, de li se dusese lor buhul în întregul complex din pricina dezordinilor provocate, cărora nimeni nu le clintea un fir de păr din cap, pentru a nu se stârni diferende la nivel diplomatic, chipurile, nu avuseseră altceva mai bun de făcut decât să se lege de un sărman oşean, care ducea o straiţă doldora de merinde ortacilor ce lucrau pe un şantier de construcţii din apropiere. Îl luaseră la mijloc pe bietul om, împingându-l din unul în celălalt, îi smulseseră straiţa de pe umăr, împrăştiindu-i cu mare haz merindele pe jos, îi tufliseră micul clop din paie în creştetul capului, poate îi încercaseră cu câţiva ghionţi grosimea ciudatei gube miţoase, când Valentin auzise ridicându-se în văzduh un ţipăt subţire şi prelung, cum din gâtlej de bărbat nu-şi închipuia că poate ieşi: Auieuiâuăuă… măăă!… Şi ţipătul acela rămăsese înşurubat în aer, dăinuind ca un ecou al unor munţi nevăzuţi în urechile celor din jur. 

Aşa îşi vor fi înştiinţat ei pe vremuri fârtaţii, se gândise Valentin, anunţându-i de năvala hoardelor migratoare. 

Şi numaidecât, în câteva clipe doar, se iţiseră unul după altul, ca din pământ, tovarăşii ortacului aflat în primejdie, obişnuia să povestească Valentin despre cele întâmplate, şi să vezi atunci, frate, cafteală, mai ceva ca-n filme, nu exagerez, vax John Wayne, pe cuvântul meu! La început oşenii scoseseră la vedere nişte cuţite, iar arabii, după ce-şi reveniseră din uluială, luaseră care mai de care poziţii de karateka, pentru a-şi întâmpina agresorii. Aceştia, văzându-i dezarmaţi, aruncaseră, din mâini cuţitele, cu desăvârşită nobleţe, spunându-le: 

„Apoi dacă-i pe-aşe, ne-om băte în pumni şi noi!” 

Şi a început o buşeală pe cinste, iar arabii au fost puşi la pământ unul după celălalt, de unde s-au ridicat doar ca s-o ia la sănătoasa, în râsetele celor care s-au adunat ca la urs, iar până să sosească organele (de ordine), care, ziceau unii, nu s-ar fi grăbit deloc să intervină, ba chiar, cică, ar fi râs pe ascuns, mulţumite, poate, în sinea lor că, în sfârşit, arabii recalcitranţi îşi găsiseră naşii, cafteala a luat sfârşit, iar oşenii, s-au retras şi ei pe şantierul lor, nestânjeniţi de nimeni. 

Şi, se povestea apoi prin Timişoara, că arabii aceia ar fi mărturisit că de nimeni nu se speriau ei aici în România, nici de miliţie şi nici chiar de Ceauşescu nu se temeau, decât de tribul acela cu pălăriile mici.