Piața are un aer de vechi și de neîngrijit. Investițiile pentru renovare încă sunt axate pe centrul orașului, unde sunt așteptate cu optimism hoardele de turiști în 2021, când Timișoara urmează să devină Capitală Europeană a Culturii. Însă mai sunt câțiva ani până atunci. Avem motive de speranță că investițiile vor fi extinse și spre alte cartiere. Până una, alta, în pofida aspectului cam ponosit, Piața Traian, încărcată de istorie, este plină de viață. La par­terul vechilor palate alternează baruri mici cochete, galerii de artă, buticuri prêt‑à‑porter ale noii generații de desig­neri locali cu magazine kitschoase cu de toate, unde poți găsi în același loc de la cuie până la sutiene. Nostalgicii comunismului pot intra într‑o cofetărie în care mobilie­rul păstrează atmosfera anilor 1980, iar în sălile mai largi se țin cursuri artistice pentru copii. Străduțele laterale sunt flancate de sediile spațioase ale comunităților de slovaci sau croați, de unde răzbate muzica tradițională, iar dacă îți strecori capul pe fereastră și tragi cu ochiul, vezi tineri dansând polca sau mazurca pe melodiile la acordeon ale lui Walter Ostanek, în trei pași simpli, săltăreți. Bărbații mențin o conexiune fermă cu partenerele, primul pas fiind întotdeauna mai mare, urmat de doi pași mai mici. Cu ani în urmă am luat și eu câteva lecții în vederea parti­cipării la o nuntă de slovaci, unde nătâng, cu pași prea mari, m‑am poticnit de mine însumi, spre amuzamentul bătrânilor cu fețe late, roșii și mustăți încolăcite.

Mario este singur și căznește admirabil pianul, im­provizând pentru un public fictiv. Mă salută din priviri, zâmbind larg, lovind clapele cu mai mult patos. Mă așez la o masă cu vedere către piață.

Proiectată de arhitecți italieni și francezi în secolul al XVIII‑lea, Piața Traian este o bijuterie arhitectonică, o replică mai mică a Pieței Unirii, mai liniștită și mai puțin aglomerată. Cu tencuiala căzută, acoperișuri degradate, pline de găuri și porumbei, palatele încă mai transmit ceva din strălucirea secolelor trecute. Îmi face plăcere să stau în acest colț al pieței și să‑mi imaginez domni în haine cu guler înalt, joben și pantofi cu cataramă mare, la braț cu doamne în rochii cu crinolină, șolduri luxuriante, corsete cu broderii și mărgele, cu pălării extravagante, străbătând vocal piața, pierzându‑se discret pe străduțele din­tre palate sau urcându‑se într‑o trăsură care să‑i ducă în Cetate.

— Berea și cartofii dumneavoastră, îmi spune tânărul cu brațe tatuate și pălărie de hipster.

Mario ia o pauză și vine lângă mine.

— Ce‑i cu fața asta, prietene? Pari extenuat. Iar ai ucis la greu?

— Încă o bere pentru pianist! strig la chelner, cu brațul ridicat.

— Dacă dai o bere, atunci trebuie să comanzi și o melodie. Ai vreo preferință?

Pe Mario îl mănâncă degetele. Neavând pian acasă, profită de cel de la terasă ca să‑și facă damblaua. Ar pu­tea cânta o zi întreagă gratis și fără spectatori.

— Lasă acum, stai aici și bea berea liniștit cu mine.

— Oo, te‑ai reapucat de citit? Parcă ai zis că te‑ai să­turat de lumea imaginară. Goethe? se arată surprins Mario la vederea cărții de pe blatul mesei. Romanticule!

— Ei, na! Mi‑a adus‑o Ileana, am luat‑o așa, să nu se supere că‑i ignor cadoul. Ascultă‑mă! Pe tine nu te deranjează să cânți așa… unui public imaginar? Nu vezi că nu e nimeni la terasă, iar dintre trecători nu se oprește niciunul?

— Din contră, mă simt mult mai relaxat fără public. Când e plin pe aici, mă apucă emoțiile, mă inhib. Acum pot să improvizez în voie, să falsez dacă e cazul, fără să stea cineva cu ochii pe mine. Patronul, deși este un tip sensibil, este oricum afon.

Prietenul meu se întoarce la pian pentru a interpreta într‑o manieră proprie, distorsionată, un cover după Leonard Cohen, iar eu continui să beau bere artizanală și să ronțăi cartofi prăjiți. Deschid cartea. Spre surprinderea mea, în acest loc, în această toamnă, ascultând pianul lui Mario, Goethe mi se pare încântător.

Palatul Mercur tronează în colțul opus al pieței ce dă spre Strada Dacilor, plină de magazine cu veșminte cu trecut și viitor, cum li se zice hainelor second‑hand aduse la kilogram din Germania. Trebuie să mărturisesc că cea mai frumoasă cămașă pe care am purtat‑o vreodată a fost o Hugo Boss luată de la unul dintre acele magazine, cu gulere lungi și croială perfectă, de parcă Hugo în persoană mi‑ar fi luat măsurile. La parterul palatului se află o sală de jocuri unde își fac veacul rivalii lui Mario, pianiștii – cum li se spune jucătorilor de păcănele –, o farmacie și sediul unei bănci. Prezent, mai mult sau mai puțin, în toate cartierele, trioul a cucerit și vechile palate Art Nouveau. Ridicat la începutul secolului trecut, cu frontoane remarcabil de­corate cu flori ale căror petale se înscriu în pătrate, tipice pentru ultima fază, cea „geometrică”, a stilului Secession, palatul poartă numele zeității din bronz ce tronează pe colțul mansardei, pe o bilă imensă, cu toiag, coif și încălțăminte cu aripi, similară pantofilor Adidas Jeremy Scott Wings, foarte purtați pe scenele anilor 2000 de rapperii americani Chris Brown și Kanye West. Mi‑aduce aminte de prima fotografie făcută de tatăl meu cu aparatul de familie Zenit – greoi, cu film alb‑negru și toc de piele, adus de bunic dintr‑o excursie la Leningrad – în care zâmbesc știrb și tălâmb la cameră, încercând caraghios să imit poziția zeului care – după ce tata s‑a jucat cu per­spectivele – apare în fotografie ca și cum ar fi înfipt fix în tunsoarea castron a părului meu bălai.

Din când în când ridic ochii din carte și privesc mulțimea pitorească ce se revarsă în piață, formată din localnici și turiști mergând într‑o direcția sau alta, băieți în bermude și tricouri deschise, fete în rochițe vaporoase. Le studiez mișcările, balansul mâinilor și mă întreb dacă sunt îndrăgostiți sau fericiți. Mulți au privirile orientate înspre pă­mânt și trec prăbușiți în propriile gânduri, fără să sesizeze frumusețea locului, a momentului, a toamnei, ignorând sunetele calme ce izvorăsc din degetele lui Mario.

Minutele se lungesc în acest decor atemporal, iar eu mă scufund în idila lui Werther, regretând că nu pot scrie atât de frumos. Regret în primul rând că nu simt ceea ce simte Werther. Deși nu fac excese de religiozitate, surprins de mine însumi, ridic privirea către cer și rog divinitatea să‑mi dea puterea și inspirația să scriu odată romanul de dragoste la care visez. Doar că acolo sus nu este Iisus, ci doar zeul Mercur în acea postură caraghioasă cu un picior ridicat în spate.

Revenit pe pământ, cu ochii la nivelul pieței, o văd. Cu o alură boemă și nonșalantă, beretă roșie, bluză mulată cu dungi marinărești asortată perfect cu o eșarfă roșie de pionier la baza gâtului delicat, fustă cloș neagră terminată în pliuri largi deasupra genunchilor, prinsă de mijlocul subțire cu o curea îngustă roșie, încălțăminte lejeră fără toc, pare coborâtă de pe un iaht Riva din filmele cu James Bond sau Brigitte Bardot. Trece cu stil, agale, aproape că plutește relaxată, afișând o doză ideală de fe­minitate și delicatețe, transformând piața dărăpănată în Bulevardul Champs‑Élysée. Îi mai lipsește doar o baghetă de pâine în mână pentru a fi tabloul parizian complet. Se oprește în fața terasei, scoate telefonul și face pano­rama întregii piețe. Ridică aparatul, îl fixează pe Mercur, cu două degete lungi și subțiri face zoom pe zeitate și o fotografiază. Nu știu exact din ce cauză, dar mâinile în general și degetele în particular exercită asupra mea o atracție oarbă, aproape de obsesie. Unii îi spun fetiș. Astfel, observ că are unghiile albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Se așază pe o bordură, pare un pic amețită și confuză, își scoate un carnețel verde cu spirală, din acelea cu hârtie rezistentă la orice vreme, All Weather Memo Book, în care poți scrie și pe ploaie, și notează ceva cu un stilou old fashion cu peniță lungă. Probabil acesta este autorul petelor de cerneală de pe degete, pentru că la un moment dat scoate un șervețel și îl șterge.

O cunosc. Sunt sigur. Dar de unde? Încerc să mă gândesc… poate locuiește la vreo adresă unde am livrat o factură, o scrisoare și mi‑a zâmbit în timp ce mi‑a mulțumit. Poate am văzut‑o tot aici în piață în timp ce beam cu Mario, vorbind despre fotbal și femei, dându‑ne coate atunci când trecea vreo fată admirabilă. Să‑mi fie cumva vecină și să n‑o recunosc?

Pe masă, o adiere de vânt venită din senin face paginile cărții să fluture. Cu ochii țintuiți pe copertă, sunt izbit de o evidență ce îmi taie răsuflarea. Da! Ea este! Mary Nebuna în carne și oase, cu un look frenchy din care se revarsă valuri de bun‑gust.

Mă ridic brusc. Porumbeii de pe caldarâm zboară speriați în grupuri dezorganizate. Palatul din față ia aspectul Muntelui Olimp, iar statuia zeului Mercur, până acum într‑o veșnică imobilitate, se întoarce către piață. Toiagul devine un arc Longbow – stil Robin Hood, de înălțimea arcașului –, aripile de la picioare se măresc și se lipesc de spate, transformându‑l într‑un Eros, zeu al iubirii. Lumea trece grăbită, tinerii vorbesc între ei, râd, spun bancuri, flirtează, se iau de mână sau trec cu gândurile lor. Alții sunt pur și simplu indiferenți. Nimeni nu are privirea îndreptată spre cupola palatului unde se întâmplă minu­nea. În tot acest furnicar, am impresia că sunt singurul care vede transformarea. Noul personaj, metamorfozat, se rotește ușor către piață, își scoate încet, cu mișcări de cunoscător, săgeata din tolbă, armează arcul și își plimbă autoritar vârful săgeții peste mulțime în căutarea unei victime. Cuprins de un impuls greu de stăpânit, îmi rup cămașa, rămânând în pieptul gol și strig cât pot de tare: — Trage!