(fragment)

Se pornise un vânt prea răscolitor. Umbla atât de învârtit încât s-ar fi putut crede că îşi caută o ieşire, ştiută, pe care nu o mai găsea. Harpi, trăgând de portieră cu ambele mâini, să o închidă, credea că numai în Sacer se întâmplă asta, de fiecare dată către sfârşit de toamnă, când Birdeanca îngheţă pentru prima oară. În aşteptarea lui Tie, iar please şi uitase să se mai întoarcă, a ieșit în curte și, în lumina stinsă a zilei, privea căutător în dreapta străzii principale. Din curba de la bazar, una după alta, domol, se apropiau şase căruțe. Primele patru erau încărcate, peste măsură, cu ciubere, iar în celelalte moții puseseră cerealele primite, la schimb, drept plată. Neștiind cât ar putea fi de așteptat, Harpi își aminti că Tie, cândva, îi spusese – şi atunci era chinuit de aceeaşi lungă aşteptare – că dacă el plecă şi nu se întoarce, nici nu-i trimite vreun semn, să nu îi ia urma. Şi îl mai îndemnase, punându-l să repete de trei ori o adresă, că dacă ajunge în acest loc, şi nu i se dă niciun amănunt, n-are rost să insiste. Să se întoarcă la Sacer și să-l aștepte.
– Dacă mai ajungi!, i-a răspuns Harpi, luând în calcul un posibil adevăr.
– Nu se moare așa de repete, numai teama scurtează, în mintea omului, drumul. Vorba asta nu-i de la mine. O știu de la unul trecut cu dobândă prin lume. Fusese, în tinerețe, comis-voiajor.
Tie avea ceva cu acest om, mereu când îl amintea se uita, căutându-l, într-un punct îndepărtat, o făcea cuprins iremediabil de o evlavie care îl înmuia.
– Aș fi putut, frate Harpi, să fiu ca el. De când mă știu îmi este infinit mai uşor să străbat drumurile decât să rămân într-un loc. Însă ceva nu mi se potrivea ca să devin un comis-voiajor de primă mână…
-Adică?
– Faptul că știu sârbeşte, ungurește, nici cu germana nu mă fac de rușine, ar fi fost un avantaj. Îţi lipsește esenţialul, îmi repetase a treia oară, şi fără asta nu poți să exişti în afaceri. Zicea că marele meu neajuns e că n-am delicatețe. Când a văzut că nu mă supără ce-mi spune, înainte de a merge fiecare în treaba lui – nu ne-am mai văzut de-atunci – a făcut un ultim gest. Unul simplu! Dar, după cum cred că intuieşti, nu l-am uitat!
– Altfel nu mai aminteai acum de întâmplare.

Harpi își petrecuse, o bună parte din noapte, cu moţii, care opriseră să înnopteze, nu departe de locul unde îl lăsase Tie, pe malul drept al Reșului. Unul din grupul lor a scos claniretul și a început să cânte. Din când în când, mânat de o stare care îl aţâţa, sufla strident, desenând prin aer, zvâcnind, cercuri strânse.
-Dacă nu te ogoiești, l-a avertizat cel mai vârstnic din grup, ți-l frâng pe jenunchi…
(Fragment din romanul, în lucru, cu acelaşi titlu)