PERETELE

De proiectat filme pe el,

vopsit, în copilărie, ca primăria ori spitalul,

animat de alergarea cailor,

de vocile actorilor,

colorat de cochetăria doamnelor.

De pus pe el tablouri,

peretare țesute de mama cu motive naționale,

carpeta cu Răpirea din serai, peșchire care învelesc tandru icoane

cu sfinții luați ca protectori la cununie,

cu diplome de merit și cununițe de flori veștejite,

primite la sfârșit de an,

ori la competiții felurite,

cu lampa care,

cu sticla spartă, fumegă și afumă, și ne face cu ochiul.

Cu peretarul de la sobă,

Cu versuri înflorat inspirate,

Dragostea fără sărut e un lucru neplăcut.

În aşa casă cu drag stai la masă

Bucătăreasa frumoasă face mâncarea gustoasă!

UȘA

Prin care se intră și se iese,

prin care intră și ies oamenii,

prin care intră și iese domnul frig și cucoana căldură,

prin care iese și intră dragostea și ura,

prin care intră copilul și iese omul mare,

prin care intră ludul și iese mortul cu picioarele-nainte,

prin care intră mama și tata

și iese mama și tata,

prin care a ieșit bunica după ce s-a rugat la icoană

și a intrat bunica,

întoarsă din Bărăgan,

cu un os de șarpe în picior,

să se-nchine

prin care copilul pleacă la școală

și se întoarce de la școală,

prin care copilul pleacă cu trenul și vine studentul,

inginerul ori doctorul sau profesorul,

ori om al muncii, angajat sau resursă umană, în vreo fabrică,

cazat în anvelopele vreunei urbe vestice,

sau scriitorul care a nemurit ceva ce nu-i e totdeauna aproape de suflet,

prin care intră străinul sau înstrăinatul

după ce a ridicat, cu abnegație, starea altei nații,

prin care pleacă omul la îngrijit bătrâni străini,

ori la cules de sparanghel și căpșuni

și se întoarce cu niște creițari în palma lui de cerșetor european,

prin care intră să-și vadă părinții bolnavi,

copiii părăsiți care cresc pe străzi, fără căpătâi,

prin care intră bolnavii în spital și, unii, ies,

alții intră pe ușa morgii,

prin care iese mireasa și intră însărcinată in vitro,

prin care iese flăcăul și intră soldatul, mercenar în trupe străine,

ori vestea că a murit apărându-și patria,

prin care intră femeia cu pâinea din grăunțe modificate genetic

ori din holdele vecinilor, care le înlocuiesc pe ale noastre,

ori cu carnea ultimei găini salvate de la „gripa aviară”,

ori a porcului înainte de a fi incinerat, că are „pesta porcină”.

Cu mine care am ieşit copilă

şi m-am întors cu sufletul ars…

Ce importantă e ușa!

FEREASTRA

Prin care privim spre afară,

cerul, soarele, luna,

oameni buni sau răi.

Ea nu simte nici căldura, nici frigul.

Le vede…

Se încălzește,

se răcește,

se acoperă de flori de gheață…

Ea vede luna,

vede soarele,

vede noaptea,

vede mânjii dimineții cu boturile lor umede

care abia așteaptă să pască ultimele raze,

când se duce luna la culcare 

și se împleticește printre picioarele soarelui,

până se ridică de-o suliță pe cer.

Din afară, prin ea vezi viață, mișcare, tristețe, bucurie,

dragostea îndrăgostiților, iubirea părinților,

nevoia de mângâiere a copiilor,

suferința bunicilor.

Vezi odihna trudnică,

mămăliga care gâlgâie în ceaun,

cearceaful alb pătat de mireasa neprihănită,

macatul care înflorează odaia.

Dar ce nu vezi,

dacă ai ochi să privești

și dacă ai o fereastră! 

POARTA

E aidoma ușii,

poate cu adăugarea că pe ea intră și ies căruța cu cai,

carul cu boi,

o nuntă întreagă,

cu brad cu tot,

cu lăutari,

iese mortul cu tot cortegiul funerar,

cu popă,

cu cruce,

cu crâsnic,

cu bocitoarele,

cu tot cu copiii la răscruci

adunând banii aruncați în țărână.

Cine mai are o poartă!

DEDZRĂDĂCINATA

Mă lăsase Orașul la marginile sale

Cu un pas în el, cu altul înafară

Și mă simțeam fără de rădăcini,

Ba, mai mult, încununată cu spini,

Ca un Crist feminin.

Nu mi-au luat cununa înspinată,

Nici acum când a trecut de prin fetie

N-au vrut să știe

Că mi-e greu că port povara

Celui fără rădăcini.

La marginea satului mi-o dădeam jos,

Să nu vadă mama că mi-e greu cu ea pe frunte.

Mi-am șters sângele de la mâini și picioare,

Și care-mi izvora șuvoi nestăvilit din suflet,

Din mintea mea căptușită cu durere,

Fără de vrere,

Numai că ea era mai puternică

și nicidecum vremelnică,

Și-apoi l-am rugat pe Domnul nostru Iisus

Să mă scape de năvalnice pripoare,

Și să-mi dea libertate și îndemn pentru iubirile viitoare!

SUNT UN CUVÂNT SCRIS

Pe un câmp alb

Un fulg ce refuză să se topească

Dar nu soarele care-l ucide

Pot fi și o sută de cuvinte

Și o mie

Și o carte

Pot fi iubirea dintre rânduri,

Spațiu alb sau legătura dintre ele

Ori gelozia

Rugăciunea fără rime…

Îşi face de cap

Schimbă lumna semafoarelor,

semnele de circulație,

curbele cu mare risc de accidente,

lumina din zori,

crepusculul de seară,

culoarea florilor,

gustul pepenelului.

Se crede că nu-i place să fie luată în seamă,

dar ea asta face mereu;

iese în față să se vadă,

să-și arate colții,

să-și schimbe hainele de gală

cu unele de cerșetoare,

doar, doar te va amăgi.

Și te amăgește…

O implori să plece

și ea mai abitir își face loc în casa sufletului tău

și-l cotropește

de nu-i mai lasă aer să respire.

Dintr-o dată nu mai ai decât un plămân,

o singură mână

cu care să-i scrii numele,

doar un singur picior

ca să-i umbli pe urmele singurătății

și să asmuți câinii s-o sfâșie.