A vorbi despre literatura română în context european echivalează, de mai bine de un secol, cu a constata o realitate explicită – o realitate, este obligatoriu de amintit, care s-a construit în secolul anterior, programatic şi metodic, prin strădania şi, înainte de aceasta, înţelegerea de sine şi de celalalte a elitei culturale dintr-o societate care s-a dat modernizată mai mult de nevoie, fără să renunţe nici o clipă la organicitatea sa arhaică. La sfârşit de secol XX, când parcursul cultural-fenomenologic al resincronizării a fost în bună parte refăcut, cu exorcizarea cangrenei proletcultiste, dar şi în graba şi cu certitudinea străbaterii unui drum deja cunoscut, puţini sunt, totuşi, cei care realizează pe de-a-ntregul semnificaţia a ceea ce a fost „avangarda dintâi” (cea a anilor interbelici): o clipă de glorie în care, autocertificându-se, literatura română a adus un soi de prospeţime orientală literaturii general-europene, de la care aceasta se resimte şi astăzi. Însă şi înainte, şi după „avangardă”, cuvântul românesc s-a rostit fără sfială în spaţiul european – în mod firesc, prin autori a căror personalitate a irumpt necomplexată în alte formule lingvistice. De altfel, procesul de reciprocă „contaminare” româno-europeană este unul de mare longevitate, cu adevărat milenar, rădăcinile sale fiind de căutat, firesc, în epoca de manifestare a „creuzetului cultural” post-roman, de la jumătatea primului mileniu creştin, când literatura europeană dobândise deja unitatea identitară graţie latinofoniei, iar această lingua franca dădătoare de matrice literară „răspundea” la Dunărea de Jos în idiomul necizelat încă de vreo gramatică al traco-latinei rustice, limba şi literatura străromână.
Conexiunea străromână * Brâncoveanu-Noailles * Istrati * Eliade
Două evuri literare – unul al rădăcinilor, celălalt al rodirii – şi o singură cultură a cuvântului scris: literatura română, europeană prin temeiurile sale şi, deopotrivă, prin aspiraţiile, reconstrucţiile şi intruziunea sa fertilă în spaţiul cultural al Europei. Pe de o parte, cărturarii străromâni, fatalmente mai cunoscuţi în Occident decât în spaţiul în care s-au format şi exprimat – pe de cealaltă, un veac al trăirii laolaltă în spiritualitate, veac pe care Anei Brâncoveanu de Noailles, Panait Istrati sau Mircea Eliade o jalonează energic. Desigur, nu numai ei – dar, împotriva lor şi a celor ca ei, împotriva unui efort colectiv de a gândi şi crea europeneşte neîncetând să fim noi înşine, ne este dat să ne adăugăm literaturii general-europene marcaţi de complexul „micii culturi”. Sau nu?
* Cărturarii străromâni
Marcată profund de sinteza spirituală creştină, epoca literară a veacurilor IV-VI a fost animată de scrierile a mii cărturari, creştini mai ales, dar şi păgâni, care exprimau deja unitatea culturală europeană. Spaţiul Dunării de Jos, pe atunci epicentrul imperialităţii romane, a avut una din cele mai importante contribuţii, nume ca Niceta de Remesiana, Ioan Cassian, Dionisius Exiguus, Ioan Maxenţiu sau necreştinul Aeticus Histrianul dobândind notorietate şi recunoaştere în propria contemporaneitate. Născut în jurul anului 340, cel dintâi – cunoscut mai târziu ca apostol al daco-romanilor – a lăsat o operă literar-sapienţială vastă, printre cele mai de seamă lucrări ale sale fiind Libelli instructionis (Cărticelele de învăţătură), De ratione fidei (Despre raţiunea credinţei), De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh), De Symbolo (Despre simbol), De diversis apellationibus (Despre diversele numiri), De vigiliis servorum Deii (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu) şi De psalmodiae bono (Despre folosul psalmodierii). Ceva mai tânărul Ioan Cassian (născut prin anul 360, în Dobrogea actuală) a dat, şi el, pagini de literatură referenţiale pentru Europa de atunci şi de acum: De institutis coenobiorum (Despre aşezămintele cenobiţilor), De incarnatione (Despre reîncarnare) şi, mai ales, Conlationes XXIV (24 de convorbiri) – în vreme ce, un veac mai târziu, conaţionalul său Dionisius Exiguus (născut pe la 470 şi ajuns profesor de dialectică Academia din Vivarium), a compus celebrele Liber de paschate, Argumenta paschalis şi De ratione paschae, sub influenţa cărora papa Ghelasie a decretat noua ordine calendaristică a “erei noastre”. Opere de reformulare a spiritualităţii, cu o solidă aşezare propriu-zis literară, creaţiile lui Niceta, Cassian, Dionisius, ca şi ale altor personalităţi daco-române (precum Efrem Tomitanul, Ulfila Gotul/Buzoianul, Auxentius al Dârstorului, Teotim Hunofilul, Laurentiu de Novae, Aeticus Histrianul sau Ştefan al Callatisului) au circulat în mii de exemplare, fiind preluate în academii şi biblioteci pentru generaţiile următoare – iar autorii lor, adesea, nemuriţi prin canonizare. Că nu este vorba de cazuri izolate, ci de expresia unei temeinice aşezări literare pe ambele maluri ale Dunării, o dovedeşte „avangarda de dinaintea avangardei” a şcolii zise „scitice”, promovată de monahii Ioan Maxentius, Petrus, Leontius Scitul, Ioan Lectorul şi alţii, care au premers cu treisprezece veacuri opera de instituire culturală a Şcolii Ardelene, creeind lucrări ca Epistola Istrianica şi Charta Petri Diaconi (colective) ori Professio brevistima, Responsia contra acephalos, Capitole Araussicanae etc (ale principalului lor exponent, Ioan Maxenţiu).
* Ana Brâncoveanu de Noailles
Poate mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate şi prietenă a unor literaţi celebri, decât pentru poemele sale de o orientalitate irepetabilă în literatura franceză, Anna Brâncoveanu de Noailles (fiica prinţului Grigore Brâncoveanu) a reprezentat, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX – aşadar, după reconectările „de gintă latină” ale lui Alecsandri şi detaşările critice ale lui Eminescu – vocea cea mai auzită a literaturii române în capitala culturii europene, Paris. Cea care avea să devină prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, a debutat în 1899 cu lirică de inspiraţie parnasiană, pentru ca, în 1901, să obţină o recunoaştere fulminantă cu volumul antologic “Le Cœur innombrable” – fiind aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură.
* Panait Istrati
Născut în Brăila, portul de convergenţă a spiritualităţii române nord- şi sud-dunărene, mai apoi hoinar prin Bucureşti, Constantinopol, Cairo, Napoli, Paris şi Zürich, Panait Istrati debutează în jurnalismul literar în 1907, publicând apoi în revista România muncitoare nuvele ca “Mântuitorul”, „Calul lui Bălan”, „Familia noastră” ori celebra „Chira Chiralina” – creaţii care-i atrag simpatia lui Romain Rolland, scriitor foarte influent în acea epocă, cu ajutorul căruia se face rapid cunoscut în Franţa. În aceiaşi ani ’20, publică marile sale romane – “Ciulinii Bărăganului” şi “Povestile lui Adrian Zograffi” – precum şi volumul eseistic „Confesiunile unui învins”, deloc întâmplător, conceput după vizita în Rusia sovietică, ca şi manifestul literar „Omul care nu aderă la nimic”.
* Mircea Eliade
Devenit legendar încă din timpul vieţii – o viaţă trăită între Bucureştiul natal şi Chicago-ul final – scriitorul, filozoful şi istoricul religiilor Mircea Eliade a adăugat conexiunilor deja indestructibile dintre cultura română şi cea europeană/euro-atlantică peste treizeci de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Ca şi cei mai sus evocaţi, Eliade s-a format spritual în România, chiar dacă cea mai mare parte a operei sale a fost redactată în alte limbi. Debutează cu insolitul roman „Gaudeamus-Romanul adolescentului miop”, publicat în 1928, dată la care avea deja un impresionant portofoliu de articole în presa culturală bucureşteană. Compune mai apoi romanele neo-fantastice „Întoarcerea din rai” (1934) şi „Huliganii” (1935), pentru ca, după a doua conflagraţie mondială, să le adauge povestirile „La ţigănci” (1959), „Noaptea de Sânziene” (1971), „Maytrei”, „Pe strada Mântuleasa”, „În curte la Dionis” etc, reinventând efectiv, „pentru afectivul occidental” (cum vor spune mai târziu exegeţii săi), o literatură a miraculosului-în-cotidian atât de la ea acasă în spaţiul cultural românesc.