Firul cu plumb este titlul unui volum de versuri semnat de Ion Oprișor și publicat la Editura Eubeea, cu o copertă realizată de Daniela Cădărean și grafica de Radu Clețiu.

Acest titlu prilejuiește asocierea cu ideea de momeală, în demersul de a prinde/de a vâna, căci la capătul firului se întâmplă deznodământul, mesajul fiind accentuat și prin imaginea coperții I, unde vedem că e vorba de o aluzie, de fapt, firul cu plumb este chiar viața noastră, înfășurată spiralat pe axa timpului.

Cartea este prefațată de Daniel Marian, iar ca particularitate compozițională, semnalez absența titlurilor pentru poemele conținute, fiind înlocuite de asterisc, așa încât cititorul are libertatea de a alege el însuși titlul potrivit.

Dacă ar fi să propun o supratemă ce caracterizează această carte, desigur că mă gândesc la hegemonia Timpului, particularizată prin motive lirice precum cel al înserării, motivul busolei și al ceasului, ferestrele, ploaia de bronz, pietrele care fac umbră fosforescentă, visul,clipa, ca o prăpastie, etc.

Starea sufletească emanată de versurile poemelor este o adâncă melancolie, conjugată cu reflexele unei neliniști provocate de presimțirea dispariției.

Poeziile rimate alternează cu texte scrise în vers alb, dar indiferent de prozodie, o trăsătură comună este cantabilitatea lor, nu e nimic scrâșnit, crâncen, în confesiunea lui Ion Oprișor, ci o cumpănită emoție, o strunită acceptare a răului, deopotrivă cu lumina unui bine îndepărtat.

Pe coperta a IV-a citim aprecierea critică a lui Cornel Ungureanu, citez: „Am descoperit în poezia lui Ion Oprișor versuri memorabile, demne de ținut minte, legate de infinita despărțire de frumos”.

Nu ne rămâne, deci, decât să descoperim noi înșine aceste versuri și să receptăm ideile poetice transmise de autorul acestora.

Există o simetrie compozitională între primul și ultimul text, ca și o relație de complementaritate, astfel, poetul ne îndeamnă la început „să așteptăm cuminți să vină seara”,  schimbând acest plural ce indică solidaritatea, cu confesiunea sinelui: „uneori cel mai frumos răsărit/ mi-a deschis rănile”, careia i se adaugă o întrebare pur retorică, „cine nu a greșit partea mărului?”.

Imaginarul poetic sugestiv pune în antiteză lumina cu întunericul, sub forma personificării și a oximoronului :„să nu te plângi vorbește umbra/o umbră albă lipită de tocul ferestrei”.

În raport cu timpul atotbiruitor, ființa poetului este fragilă, nesigură, dacă timpul are privilegiul de a traversa mai multe lumi, poetul trece printr-una singură: „timpul trece dintr-o lume în alta neatins de prăpăstii/ în cea de aici/ pașii lui nu seamănă cu ai mei/ strâmbi, lipicioși/ nesiguri ca o fereastră cu ochii scoși”.

Într-un poem umbra e albă, într-altul este fosforescentă, înțelegerea mesajului transmis prin prezența ei vine cu ajutorul Celui de Sus: „nu-ți fie teamă vei dezlega semnele/ Dumnezeu lasă mereu o fereastră deschisă”.

În discursul lui Ion Oprișor vocea auctorială se schimbă aproape de la vers la vers, e o lirică a confesiunii, dublată de o lirică a măștilor, ca într-un scenariu cu actori ce mimează roluri, dar și o perspectivă lirică obiectivă,marcată de verbe și pronume la persoana a treia, ca și cum poetul se autoextrage din text, lăsând această voce să-l reprezinte.

Autorul ne îndeamnă „să exersăm zborul”!, dar tot el continuă, disociindu-se de pluralul solidarității cu cititorul: „probabil undeva a ajuns puțin mai târziu/ deja de-o vreme ne spune că/ totul va rămâne  în afara a ceea ce/ poate fi spus”.

Că poetul găsește metafore surprinzătoare, originale, suntem convinși prin lectura acestui volum, unde picturalul este nuanțat de meditație, aș putea afirma că este vorba despre un melanj între pastel, meditație și elegie, așa cum citim în următorul poem:„diminețile au înghețat pe urechea statuii/ de-a lungul pământului e liniște/ îngerul meu a rămas pe undeva bolnav/ și-a mutat locul”.

În poeme mai degrabă scurte sau medii, autorul creează sinestezii prin care punctează stări de spirit: „ziua se stinge ca un rug/ pe spinarea nopții/ doar o adiere / lasă în urma ei dâre adânci de sunete

( …) păsări de fum traversează vedenii/ pe care nu le pot cuprinfde”.

Dialogul cu divinitatea se reduce la o succesiune de constatări, precum aceasta, „iată Doamne un stol de păsări cum dă năvală/ bătând din aripi peste ochii zăpezii” sau ia forma rugii, ca în fragmentul dintr-un poem de dragoste:„ Doamne, dacă ne-ai adus aici/ să învățăm să murim/ dezleagă funiile cailor/ și lasă-mă să mor asemenea puiului de vrabie/ învătând să zboare”.

Am afirmat că Ion Oprișor are versuri cantabile, folosește și prozodia clasică, nu neapărat rime rare, dar limbajul se remarcă prin muzicalitate, este fluid: „prieten să fiu dară grumazului și gurii/ și mâinilor ce-mi taie cu sârg din răsuflare/ cu fluturii ce fac noaptea  să înflorească nurii/ cu tine să fiu veșnic iubia mea UITARE”.

Într-un poem din volum descoperim și contextul metaforic în care apare imaginea firului de plumb „(…) tu îmi arăți că lumea e alta/ mai ales alta/ de-asta mă simt căzut pe gânduri/ ca firul de plumb/ de la tine în jos în timp ce alături/ chiar în palma ta pe linia norocului/ se zidește o viață nouă”.

Și o poezie pe măsură, aș adăuga, invitând cititorii să o descopere prin lectura acestei cărți, solidari cu Poetul care se mărturisește : „abia atunci când amurgul / a desenat aripi la marginea cerului/ ca într-un ritual târziu/ m-am întors să-mi văd viața”.