Din nou despre poezia lui Constantin Novăcescu

Lirismul luxuriant nu este doar eboșa motivelor recurente prin care această confesiune implicită, a sufletului și a minții, întreține memoria pozitivă. Sofianismele anticilor privilegiau hermeneutici cabaliste cum feeria semnului încifrând/descifrând  poate abrevia  Lumea. Sub tăcerea captivantă nu poți edifica, explorarea simetriilor induce, vrei-nu vrei, chiar și ficționalul, extazul și Lumea devin atașamente fetișizante. Același scenariu al Lumii inspiră afirmația fundamentală că  finalitatea pragmatică e tot una, dar mai ales cognitivă fiindcă, nu-i așa, experiența înțelepciunii care devoră necunoașterea și devine cunoaștere și re-cunoaștere, este, în fond, o experiență estetică, poezie. Uneori poezie de cea mai bună calitate, desigur specie a ludicului dar și reflex ritualic, învederând artă autentică.

Stromate (Timișoara, WaldPress, 2020, 126 p.), cartea lui Constantin Novăcescu, nu ne trimite pur și simplu la o metaforă holistică, ea fandează distopii în marea buclă hermeneutică și vrea să crediteze un structuralism virginal, un fel de ipoteză de lucru marcând tocmai deliciile acestui joc secund cu necontaminatele așteptări, în penumbra semnificativului și a (auto)referențialului. În pofida intitulației volumului, nu avem să găsim aici reprezentări ale prescrierilor ființei, abandonată în magiile revărsărilor de ceremonios hermetic-esoteric în Unul compulsiunilor genezice („sub fulgerul deschiderii minții/în liniștea eterică a tăcerii/multașteptata pătrundere în sine//acolo înflorește trezia”), dar avem aici, firesc nestrunite, o dimensiune temporală și una spațială, după cum avem articulările alchimiilor inevitabilului ca limbaj figurat și configurat, între adevăr și sens.

Zăbava noastră în această lectură va trebui să fie compensatorie și, de fapt, știm că așa va fi. În acest prezent stringent e loc, firește, și pentru a reclădi convingeri, cuvântul e suveranul iremediabil, fiindcă știm că el este antipodul teratologiei zădărniciilor noastre. El întreține – și asta bine știe și autorul – amintirea pozitivă, poate fi incipitul tuturor voluptăților ființei („scriptoriul e gol/umbre de scribi/umbre de cîrți/umbre de cuceritori în prag”) dar și addendum postum. Se simte, deloc neglijabil, în aceste poeme ale lui Constantin Novăcescu, un „totalitarism” al valențelor simbolice, eul e un damnat într-un spectacol care aparent nu i se potrivește dar există un suflet al poesiei și al instinctului inițiatic iar „rupturile” Totului („atâtea lumi se-ntretaie în vidul transparent/ca și cum aș pătrunde-n/mai multe orizonturi”) designează stigmatul marilor intersecții: de-o parte transgresiunile clipei, duratei, de cealaltă parte refuzul mutațiilor într-o sacralitate purificatoare a aceluiași rictus cognitiv. Așadar, nu-i este refuzat poeziei statutul de filo–sophie a „marii Înțelepciuni” iar sondarea, căutarea aceasta radicală a reziduurilor utopiei trebuie să fie, convingere neclintită a lui Constantin Novăcescu, una mereu ascensională. Spre lumina aceasta a mysteriilor privește ochiul atent, atotveghetor al ultimei taine: „spun iarăși acesta e locul//parcă revărsat din oglinzi în lumină cristalină/chipul nemaivăzut/țese speranță/florile nisipurilor își caută forma/adie lin vânturi de răsărit/cu miresme-ale totului/și sunet rar//din limesul tainic se naște/iluminarea” (iluminarea, p. 56).

Secțiunile volumului,  virează toate spre împlinirea unui rit în care disoluții și repudieri ale friabilului, cu vagile evaziuni de sub pecetea „secretelor”, a tainei tainelor, devin emergențele unei viziuni („pleoapa uriașă de înger”) asupra interiorității fascinante a eului liric, a dublului discurs: ochiul, oglinzi, vedute, pustia, umbre, locul, unul-multiplul. În prima dintre aceste secțiuni, ochiul, pierderea de sine e numai o nuanță a eului trufaș perspectivând, iarăși prin cunoaștere/recunoaștere, conotații ale universaliilor („doar ochiul/se prelungește șovăielnic/în carnea lucrurilor/în adâncuri/adulmecă matrița/fără cusur/a începuturilor”), debordându-și nestrunit –  numai că sub masca autoumilințelor -, negocierile cu sfera semantică a dramei privirii. Ea, privirea, înseamnă aici agentul coagulant într-un rețetar metafizic, ființa își invocă un hypostasisușor detestabil, în schimb discursul liricpansează rănile orgoliului ființial, nu altul decât acela al ființei înfricoșată de răsplata triumfului.

 Lecția acestei „aroganțe” nu este nimic altceva decât ceremonialul absenței, obstinatul ecou al „plânsorii” eului adeverindu-se pe sine în chiar cruzimea inocențelor sale. Aceste revendicări neașteptate numesc altfel sensul, poate lumină lină, poate dor deplin, și au ca miză majoră exaltarea gloriolei ființei într-un spectacol al Sinelui de o consistență, cum mai sus scriam, friabilă: „luminând scriitura lumii/din semnături desfășurate în timp/se pierde în contemplarea cerului//vindecător se simte/în miros de ambrozie/căutând în plasa pietrelor smaraldul//în oglinda sa fermecatî/e joc de fantasme înaintea cuvântului/ e cântecul său mut/spre dincolo” (vindecătorul, p. 24).Conflicte interioare se distribuie,în ludicul dezolant, pe aceeași canava a disperărilor tragice, ochiul „rigid” e cuprins de o nelimitată exaltare, parafrază a viziunii fulminând vulnerabilul, euforizează senin începuturi și finalui.

În oglinzi, a doua secvență a cărții, un eu exterminator invocă autoflagelări („în țesătura aspră a entropiei”), spiritul epurei exclude senzorialul spectacolului ființei vulnerabile,  în arcane cerul se „pregătește” de libațiile vanității („între lumi răsfățul ochiului/întors spre sine”), numai că melancoliile nu pot fi temperate de livresc, frazarea lirică nu face parte din exercițiul stilistic, discursul grav arată doar o dicțiune insolită, notabile fiind metamorfozele de atitudine și de viziune, de vreme ce un alt ceremonial, contemplația, evocă imersiuni în simbolicul ancestral. În acest fel, de-retorizarea capătă relevanță ontică, transcendențele teratomorfe și celeste dau poemelor înfățișările unei călătorii inițiatice a spiritului. În fapt, chiar în acest ciclu, poemul lui Constantin Novăcescu este pluralul greu al Lumii („din vârful cerului/pulsând în sine/punctând fără de margini/mângâie blând/oglinzile mate-ale lumii de jos//se naște multiplul”),fie doar prin forța unui singur vers, prin modulațiile vocii lirice.

Am zice că aici candoarea împlinește funcția discretă a imaginarului, starea de beatitudine e îmbrăcată protectiv în armura plinurilor existentului dar sacrul îndeplinește o desemantizare; sunt anesteziate articulările formelor de redempțiune fiindcă apologia imanenței se subtituie mâhnirilor ființialului. Eul dă aneantizării acuitatea concretului și în această sfâșietoare viziune, sceptică în raport cu aceeași organizare „metafizică” a registrului, intuim procedurile noului ritual, totul amorsând pe un soclu liric imuabiltocmai impresia saturării de sens: „în limesul ținutului/dintre mască și chip/după ce-ai deslușit calea urmelor/după ce-ai dobândit/drept la tăcere/și-auzi liniștea învăluind lucrurile/din locul de joacă al zeilor//să deschizi cartea mută/să te pierzi în cuvinte/ca într-un abur al totului” (limes, p. 32).

Detașarea din claustrul numerologic imprimă realului imediat nevoia de resorbire în simbolici accesibile. Dumnezeu, nenumit, e supralicitat hymnic („printre măștile ce sparg durate.miresme pătrunzătoare/fragmente de cânt/sub clopotul de necuprins al cerului/stele-n oglinzi aprind locul/eu nu pot vedea nimic/în spatele măștilor tăcerea”), pe estradă eul auctorial intonează derizoriului lumii desfigurate revelarea în iluzionare neîncetată, rugina timpului atinge filigranul acoladei întristătoarei recluziuni, reaprinderea numenului în aceste melancolii diafane reatașând percepției fruste a universului o teurgică și până la urmă ciudată negativitate. Astfel că în vedute, următoarea secțiune a volumului, existentul e doar siajul de după adâncirea retrospecțiilor. Avem aici un poem emblematic în care, la impactul dezinhibant cu nostalgia ascensionalului, discursul lirc irumpe atât de prob încât elanurile interogativului ajung să fie facturate de colocvialitate: „ascult freamătul de mulțimi așteptând elixirul/privesc limbile focului/sub gesturile hieratice ale teurgului/cinabrul e roșu ca sângele/(asediul cetății secrete de necucerit/sub ploaie de aur)/doar sufletul se înalță asemenea fumului/spre marile oglinzi/din ținutul nemuritorilor/atâtea fantasme țin ochiul/treaz în prag/dincolo îngerul” (marile oglinzi, p. 46) Eul autorizează prenotări de înnobilare a fantasmei altui real (fragmente de real), elegia clipei are acele evanescențe vaporoase criptând elementarul, „dansul materiei”, straniul și inefabilul.

            Pustia este secțiunea în care trebuie să intuiești referințele livrești. El există dar fulgurațiile caline au stări ce opun filtre selective simplității, absenței, ele țin de simbolismul vibrațiilor esoterice ale inimii și sufletului, duetul marelui inefabil. Reveriile dematerializării amplifică nostalgia Unului, Dumenezeu va fi entitatea supremă „antologând” adorațiile. Eul clamează energiile prime spre care duce taina scării („pe treptele scării murmur neîntrerupt/de călugări în rugăciunea inimii/din poarta cerului curge lumină/drumul urmelor se pierde departe în pustie/nisipuri înfloresc în orizont/un abur de eter învăluie totul//e amurg/singur aștept”), orizonturi limpezi ademenesc despărțirea de lucrurile fade, un fel de tratament ludic primește angelicul. Dar amar-elegiacul se simte în fiecare vers iar sfieli ale eului ființial extenuează discursul. Vocea celui descifrând oglinzile răsturnate ale timpului nu mai este viforoasă, doar sinesteziile sunt ale datului imediat, numenul epifanic: „să fie oare umbra celui nenumit/în prag tainică țesătură/în flori de nisip/dezvăluie trecerea//pleoape uriașe de înger/acoperă pustia ca un răsărit de zi//iar glasul numește”  (umbra, p. 55) Însă travaliul reconstituirii nu mai poate da roade decât dincolo, ambiguizările pustiei evocă atât goluri cât și plinuri, chiar intitularea emoției, numirea ei, va fi tranzitivă. Pentru că și efigia frivolității e parentetică. Omul vulnerabil e o structură  de enunțuri ființiale cu raportare frecventă la op-ul Unului („vălul răului sfâșiat/în crestele dunelor uriașe/peste tot/adulmecă nisipurile/spulberate de vânturi/drumuri urme pași pradă pustiei//cuvântul bolește în golul acediei/arde lumina din trupuri/toate sunt la hotarul Lui/dincolo”), în apele nostalgiei se încriptează semantici onirice, inflexiunile „evenimentelor” anticipează o scenografie-surpriză. Iar disoluțiile Lumii pleacă de la memoria primordialului, conservată în imaginile denunțatei nostalgii.

            Obiectele memoriei nu se pierd, ele trebuie trăite. Sectacolul acestei geografii de fantasme are semnificațiile lui în desfășurarea plenară a ritului eminamente metatextual, cuvintele se regenerează unele pe altele în imensitatea absolută a tăcerii. Dincolo de laitmotivul obiectelor, metafora imaginilor echivoce execută vituperant funambulescul, o stenogramă a memoriei e fracturată în falii de imersiuni în absolut. Iar îndumnezeirea, ceremonial feeric până la urmă, la proximitățile viață-moarte-memorie, subjugă vârsta de aur a adorațiilor. Mesajul așteptării difuze cunoaște palierul de profunzime, straniul se rarefiază sub acțiunea luminii și maxima intruziune a eului va fi recuperarea acelei lumi pierdute, regăsite, astfel imersate: „să te pierzi ăn scorburi înghețate/ale pustiei/între nisipuri veștede/adulmecând calea urmelor//ochiul abia să lumineze/mâna să mângâie pleoapa îngerului/în liniștea fără cuvânt/să-L cauți” (calea urmelor, p. 62). Melanjul, spuneam, e al luminiscențelor, discursul liric prosperă metaforic-senzorial pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, idee după idee, până și iremediabilul e coborât în memorie.

            Frumoase reverențe ale spiritului, aplicate insinuant expresiei, sunt poemele grupajului umbre, adeveriri suprinzătoare ale autoreflexivului elegiac-tragic. În fapt,carnavalescul și farsa tragică a lumii „închid” în circuitul natural umanismul, abrutizat de mizele profanului. Așezarea strofică, aici, ține și ea de imperativele spectacolului mundan dar nota pietistă, în descendența prezumată a mitologiilor sacrului, încarcă aforistic fiecare vers. Discursul vizează realități reflexiv-afective ca enunțuri destinale („nu ai putea intra în umbra lucrurilor/cu ochiul treaz/sfâșiind cuvântul de trecere//nu ai putea simți/mirosul pătrunzător al totului//nu ai putea auzi sunetul lumilor/stins în clpsidre de taină//poate vestitorul”), nici o finalitate nu poate anula formele de fericire digresivă. Râdem și plângem în același timp, la fel de egocentrici.

Așadar, poeme ale memoriei, câtă vreme nostalgia ascensionalului a lăsat urme adânci psihologiilor ancestralului astfel că jocurile materiei devin ele însele reprezentări magice. Ele, magiile, țin de lumea imemorială dar eul, „îmbrăcând lucrurile/în răcoarea/blândă/a unului”,  e stăpân al jocurilor lui și varii paradigme debușează în realul travesti-urilor. Autorul recurge la un estetism subtil, opțiunile lui pentru o poezie diafană încetează adesea în favoarea discursului sofianic. Tema și stilul, firește, sunt adânc închise în sine, și notația, cât se poate de lucidă în aceste declicuri, inventează și reinventează modalități de regăsire a Sinelui. Din umbră, revelații sentimental-compensative confirmă că întregul, Marele Tot, e gestionat metamorfotic doar în proiecții mimetic-fataliste. Astfel este destabilizat convenționalul: „ai putea vedea umbra îngerului/dezvăluind în lumină/ca o gură/flămândă de eter//ai putea păși în urmă-i vestind//ai putea poate/vedea o carte mută” (gura, p. 75)

            În locul, sarcasmul de poziție însoțește perspectiva demiurgică dar nu e nimic altceva decât gesticulația profanului învederând autoficționalul. Instinctualitatea e scanată fraudulos, arborele genezei are o ramură ruptă, rizomii puseurilor profane sfidând emoțional provocările sacrului. Aici sunt fixate adiacențele, angoasele-stereotip, clișeele existențialului voluptuos, captivitățile eului în pasaje mitice. Estetic, paradigma e a dramei efuziunilor obsesionalului sterp, în registru vidat. Numai că mesajul are inițiala majusculată iarîn afara acestor  topiri în retorta inefabilului, orice alte deghizări avariază sensul. Eul, însă, descifrează condescendent, cronica defectă a lumii dobândește corecții din mersul ciclic al naturalului. Cum e adevărat că spectrul tainei nu e, totuși, generic, se dezvăluie brusc ca ivirea unei lumini neașteptate, în posibilă cheie dezlegătoare („i se spunea parcă ținutul barbarilor/la hotar se-auzea/melopeea secretă a trecerii dincolo/marile focuri așteptau jertfa/nu era nimeni//poate ai putea păși în alt timp/poate ai vedea/poate ai trăi/încă nu ai cheia”), neînțelegerea fiind flagrantă dacă nu inducem monadei și generalitatea cosmică. Nimic abstract în empireu, am zice noi, acum, eul e în dispută cu levitațiile gândului apostat. Remarcăm efuziuni nombriliste, așadar, devoțiunile inițiatice evocând tehnici ale meditației în proximitatea „cetății de foc” („ar putea fi aceasta cetatea focului/porți de intrare lasă ochiul/să mângâie ferestre ziduri/acoperișuri drumuri înguste/adulmecând piețe/turle de biserici și minarete/zumzet de mulțimi în așteptare//deasupra sunetul subtil al eterului/deasupra zborul nnemaivăzut/al pleoapelor de înger”), tema vestitorului instigând de-a dreptul edificarea locuirii în semn dar și în idee.

 Abolirea timpului e vectorul fluidizant, despărțirea de concret și stipularea rețetarului mistic al câmpului re-energizărilor liniștii-paradis a materiei: „cum să cuprinzi locul/cu privirea atât de fluidă lunecând/printre semne ascunse/cum să străpungi țesătura/legăturilor cu altul/cum să locuiești/poate doar legănând conturul de umbră/deasupra clepsidrei din ceasul/turnului singuratic/poate așteptând vestitorul”  (cum,p. 85) În menghina transcendentului, orbiri viagere sporesc marja intuitivului, mutațiile accentului ajung pe dicteul incertului și meditația eului pare a dobândi „imprecații” profetice. Traficul de idealitate, însă,  în etericele-i badijonări, indică desăvârșiri fără limite, spiritul se resoarbe în tot, extenuează morfologii dolorifice.

            Alte deslușiri ale acestei poezii, o poezie a stărilor Unului și Multiplului –starea de lucruri ca expresie a decantărilor, starea de viziune la trecerea vămilor reziduale dintre lumi („spun iată calea/dincolo/de cuvântul arzând în lumină/dincolo/de marginile nimicului/ – iluminarea –”), starea de grație a inițierilor sensului, semnelor, înfățișărilor -, au rol ordonator într-o inspirată strategie a înfruntării limitelor, unde nostalgiile, melancoliile (putem cita, aici, multe astfel de portrete palimpsestice), izomorfia vesperalului nu pot fi eroare tactică. Liniile de articulare a semanticii nestatorniciei evocă, în fapt, vitalitatea convulsivă a drumului din recuzita vizionarului, „dincolo de linia orizontului/și la capătul lucrurilor.” Aici avem o lume ficțională, însă una a imaginilor și a ideii: pacea cosmică („trei/șapte/zece/sefiroturi/marea și mica față a păcii/ – unul etern/oglindindu-se/în sine -”), tăcerea eonilor și golul „încremenit/între oglinzi/spre începuturi”, apoi plinul elementarității (glasul, „miezul lucrurilor”) și „ființa la capăt de drum”.

Epigoni ai înluminării, magiile numărului și ale numelui/numirii explică o vârstă interioară a lucrurilor dar ființialul, fie și prin scriitura eclectică, asigură fascinația submersiei, lumi vechi-lumi noi, lumi văzute-lumi nevăzute, debușarea în retorica luminii. Sinele radiografiază sursele „energiilor” ideatice, acestea ascunse în cutele memoriei; un fel de retroproiecție menită să pareze demitizările poeticității; ea, poesia, este mesajul plenar numai că meditația, supliciată spre exemplu în secțiunea ultimă unul-multiplul, mai pavoazează anamnetic cosmogonia. Repertoarul de neliniști și-a schimbat „destinația”, plutește ca obiect însoțitor al îngerului-metaforă în intermundii. Se întâmplă, astfel, disjuncții radicale, tribulațiile eului auctorial se joacă la limita destinalului dar în cercul multiplicării dramatice. Iată acum eul vulnerabil, supus disperărilor tragice de a da sens categorialului. Viață fragilă, locuită de ființa fragilă, fiindcă există universuri secunde: „adâncită-n uitarea de sine/marea față încremenită între oglinzi/și//revărsarea cerului în lucruri/ca o țesătură sfâșiată de timp/ca o pulbere luminoasă de lacrimi/ca un sigiliu de scântei//(se naște multiplul)” (revărsarea, p. 101).             Sigur că autorul și cărțile sale de până acum nu au scăpat interesului unor comentatori și câteva nume remarcabile, precum Ioan Holban, Lucian Alexiu, Silviu Oravitzan, fie escortează volumul, fie sunt citați la secțiunea de referințe critice. Precizarea autorului că în volum sunt reproduse planșe cu simboluri alchimice, hermetice, magice dar și coperta și acele menționate „reproduceri” alcătuiesc protectiv explicația blindajului de cerebralitate.Asta pentru că, în corpusul textului, desfășurarea însăși a modalității discursive configurează deja opinia generală, inclusiv induce percepției cititorului că emoția primordială, compactarea imaginarului întru atenuarea lumii terriene schizoide, evocarea spiritului ca esență ființială și acuitatea translărilor fac din Stromate o carte de poeme validând că numai eului sacrificial îi pot aparține toate lumile posibile și imposibile. Poezia, așadar, ea nu este și nu mai poate fi altceva decât ecoul și fantoșa marelui Edificiu.