(Fragment)
Austria, 1856
Era aproape ora 13:00 când Alexander ajunse acasă. Chestiunea cu decesul lui Volker dura enorm de mult. Înştiinţase autorităţile din Viena şi, în alte două ore jumătate, doi reprezentanţi ai Departamentului de Criminalistică se aflau la faţa locului. Alături de ei era şi medicul legist care efectuă autopsia. Luaseră probe peste probe, măsurând şi examinând cadavrul şi completând formulare numeroase. Spre final, depuseră corpul într-o sicriu şi-l trimiseseră cu trenul spre capitală unde, probabil, după alte câteva notiţe şi semnături, avea să fie incinerat de vreme ce nimeni nu revendicase răposatul.
Acum, singur în sufrageria sa, Alexander se gândea la toate acestea. Avea în minte un fluviu de idei şi gânduri pe care nu-l putea ţine în frâu. De ce făcuse Samuel una ca asta? Ce l-a împins spre un astfel de gest? Care a fost motivul care a date naştere acestei dorinţe? Să fi fost din pricina situaţiei în care se afla? Nu o mai putuse îndura? Întrebări peste întrebări dar răspunsurile nu veneau de nicăieri. Samuel Volker, primarul satului, s-a sinucis! Altă ştire care uluise Vösendorf-ul, invitând iute lumea la presupuneri, păreri, ipoteze şi interpretări. Unii erau mai şocaţi de gestul comis acum decât de ceea ce îi fãcuse el lui Roland în timp ce alţii afirmau că prevedeau un final de acest gen pentru Volker. Cine ştia răspunsul? Totuşi, trecând de aceste rumori apărute în mod firesc, Alexander era interesat să vadă adevăratele constatări şi miezul acestei acţiuni săvârşite de fostul primar. De ce făcuse el asta? Ce temei a avut? Nu ştia de ce dar avea presimţirea că era legat de situaţia în care se găsea Volker, aşa îi spunea instinctul. Unui om care a trecut prin două procese de judecată, cu multe probe contra lui şi cu posibilitatea aproape palpabilă de va fi condamnat, sinuciderea i s-ar părea singura cale prin care ar scăpa de tot. Normal că nu a mai putut aştepta nici termenul ultimei înfăţişări şi, până la urmă, de ce să o mai facă dat fiind că era clar cã-l aşteaptã închisoarea?
– A preferat să moară decât să-şi ispăşească anii de sentinţă, zise Alexander, sorbind din paharul lui cu rom.
De asta se purta el aşa, stând în pat tot timpul şi fără dorinţă de a mânca. El nu mai avea niciun chef de a-şi continua viaţa. El plănuia de multă vreme acest act iar discuţia lor avută ieri nu a fost decât teatru din partea lui Volker de a părea că e bine dar totul a fost doar de faţadă. Se prefăcuse inspirat de cuvintele lui Alexander când, de fapt, el ştia ce avea să facă pe mai departe; ştia care erau scopul şi destinaţia lui. Alexander se gândi, de asemenea, că poate şi ruşinea jucase un rol aici. Poate că Volker nu putea îndura mila celorlalţi, mai cu seamă când ar fi fost eliberat. Era şi asta o variantă…
– Ce încurcătură! rosti Alexander, lărgindu-şi nodul de la guler. Mai luă o înghiţitură de rom. Era chiar obosit şi ar fi vrut să doarmă puţin. Această ştire a morţii lui Samuel îl zbuciumase şi pe el, şi simţea nevoia de linişte şi odihnă. Şi mai ales, modul în care îşi luase viaţa! Şi acum îl mai fulgerau imagini cu Volker mort, furculiţa înfiptă în mâna lui, lacul de sânge…
Alexander se cutremură, închizând ochii; scutură din cap de două ori, vrând parcă să le alunge. Văzu pe măsuţa din faţa lui cutia pe care o găsise dimineaţă la uşă. Îşi reaminti de ea. Puse paharul deoparte şi o luă în mâini, examinând-o.
– Ce să fie cu ea şi de unde a apărut? se întrebă el, intrigat. În fine, o aşeză pe pulpele lui. Era învelită într-o coală albă, asemenea unui cadou. Îndepărtând hârtia, văzu cutia din lemn. Alexander se mai uită un pic la ea şi în cele din urmă o deschise. Găsi în interior câteva dosare şi un teanc de scrisori, înnodat la mijloc. Luă dosarele în mână şi se uită pe ele. La ultimul, înlemni când văzu tabelul din care reieşea că Samuel furase banii de pensie ai dnei Banhoff. Ba mai mult, era scris şi semnat de însuşi Samuel. Făcu ochii mari, ca zăpăcit. Ce semnifica asta?
Mai verifică o dată dar rezultatul era acelaşi: Volker fura de ani de zile banii din pensia de veteran de război a răposatului ei soţ.Alexander era şocat. Încă un delict adăugat la dosarul lui Samuel? Atenţia îi căzu pe scrisori. Le scoase din cufăr şi le privi. Înlătură funda ce le ţinea unite şi verifică adresele, destinatarii, expeditorii. Iarăşi numele lui Samuel pe ele. Încă o adresă, din Viena. Luă una dintre scrisori şi o desfăcu, citind-o.
Dragă Samuel,
Am primit ultima ta scrisoare şi m-am bucurat de ea. M-am bucurat de asemenea să văd că lucrurile merg bine la Wögl. Îţi mulţumesc că, la fel ca de obicei, eşti rapid şi conştiincios în trimiterea rapoartelor lunare. Am nevoie să ştiu ce se întâmplă acolo. La fel s-a petrecut şi luna trecută şi am fost mulţumit să constat că volumul de aur şi minereuri extrase de oamenii noştri a crescut. Te informez cu dragă inimă că şi cererea pentru ele s-a amplificat, aşa că vom vinde şi mai mult în următoarea perioadă. Asta înseamnă şi mai mulţi bani pentru noi. Sunt aşa de mulţumit, Samuel! Totul decurge conform planului şi trebuie să spun că această afacere cu mina a fost chiar una dintre cele mai bune pe care le puteam face. E foarte profitabilă şi productivă! Am citit din scrisoarea ta că ai adus un om nou la mină, Roland Waidhofen? E bărbatul din satul tău şi despre care am vorbit, nu? Foarte bine! Adună mulţi oameni la mină căci asta înseamnă forţă brută şi de asta avem nevoie. Am să vin şi eu la Wögl în două săptămâni; voi sta puţin însă. Deocamdată am activităţi aici la Viena dar când voi veni la mină vom putea discuta mai pe larg. Mulţumesc pentru contribuţia ta în toate acestea, Samuel. Eşti un om capabil şi faci o muncă extraordinară! Pe curând şi aştept cu nerăbdare să ne întâlnim la Wögl.
Al tău prieten, Karl von Becker sau Şeful Mare,
dacă vrei tu.