Când joci ping-pong la perete crezi că știi de la început deznodământul. Lovești mingea o dată și încă o dată și mai o dată, iar la un moment dat te gândești că ai putea face asta până la capătul zilelor, că poți juca de la egal la egal cu peretele, că nu are cum să te bată, că e imposibil să fie mai bun decât tine. E doar un perete.

Chiar dacă ratezi câte-o minge, fiindcă ai lovit prea tare sau prea încet și n-ai mai putut să returnezi, când îți intri în mână, când ai ritm şi paleta e ca un metronom, când dai exact, cu precizie de robot minute în şir, îți vine în minte scena din Forest Gump și iarăși nu ți se mai pare imposibil să faci asta toată viața. Da, poți să dai lovitură după lovitură și cu ochii închiși.

Poți juca în orb fiindcă ai ajuns să-ți controlezi tot corpul, nu doar mâna dreaptă, de parcă l-ai comanda din afara lui, cu gândul. Ştii exact cât de puternic trebuie să lovești, unde, cum să-ți ții picioarele, cât să-ți duci umărul înapoi, cum să-ți relaxezi mușchii. Mintea ta a calculat cumva, fără să facă nicio adunare, nicio înmulţire ori scădere, forța, unghiul, traiectoria. Anticipezi precis locul unde revine mica minge albă, fiindcă nu doar ochii îl intuiesc, ci și urechile. Ele percep limpede şi profund ţac-ul, decelează ritmul lui, tonul, intensitatea, trimit informaţiile spre neuroni, iar de acolo câte-un impuls coboară în mâna ce ţine paleta şi loveşte încă o dată, şi încă o dată, iar toată reţeaua asta generează o nouă lovitură perfectă, și încă una, încă una, încă una, încă una.

Nimic nu mai poate disturba coordonarea, nimic nu te mai afecteză, nu-ţi distrage atenţia încât să mai greşeşti. Simţi cum te încălzeşti la gândul că faci un lucru perfect, că devii un perpetuum mobile, că, dacă îţi propui cu adevărat, nu mai există niciun motiv care să te determine să pleci din faţa peretelui şi să întrerupi jocul.

Poţi găsi soluţii care să te păstreze acolo tot timpul şi să lovești cu uşurinţă şi precizie. Şi mai poţi face ceva, ceva care chiar să merite toate renunţările, toată nebunia în care trebuie să intri şi în care să trăieşti, apoi. Ceva care chiar să te păstreze acolo, să te țină ca un magnet, ca o hipnoză permanentă, care să te motiveze, să te îndârjească, să te facă să visezi, să îţi dea energie şi forţă, care să scrie, poate nu o pagină, dar sigur câteva rânduri într-o istorie, într-o carte a recordurilor, a excentricităţilor, a izbânzilor, a sacrificiului cu succes, a spulberării limitelor umane, a întâmplărilor fantastice, incredibile, de nerepetat. Ceva prin care să devii Sisiful acestei lumi, cel care loveşte și tot lovește cu o bilă mică, uşoară cât un fluture, o dată şi încă o dată, ţac, ţac, ţac, ţac, ţac, ţac.

Să fii cel care, nimerind în acelaşi loc, secundă după secundă, zi după noapte, noapte după zi, luni şi luni şi luni la rând, ani în şir, țac, țac, țac, imperturbabil, neobosit, perfect, să faci o gaură în acel perete, să-l străpungi şi să treci prin el mingea lipsită aproape de greutate, iar gaura aia să fie intrarea pe viitorul tău drum, unul fără sens, fără direcție, fără capăt.