Autoportretul unui … gând

Autoportretul unui … gând

Florina Blidariu (Un vis al nimănui, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023), se află în căutarea căldurii și a luminii, tocmai de aceea în prim-plan se află primăvara și vara.

Acestea sunt anotimpurile cele mai prielnice iubirii, trupul și sufletul fiind dezmorțite și pline de zburdălnicie. Și atunci, cum să nu le prețuiești („Așa a fost toată vara: / O repetiție deloc monotonă. / Oare-i posibil să nu-ți placă / Să fie vară în fiecare noapte?” – Hipnoză de vară)?

Însă lumina nu vine doar din afară, ci și din noi, îndeosebi dinspre persoana iubită, care îți e mereu alături („S-a făcut târziu. / Dormi. / Noaptea a început și ne hrănim / cu lumina celui drag” – Târziu).

Iubirea înseamnă dăruire și trăire prin celălalt, o simbioză perfectă, trup și suflet („Mi te dai pe tine și eu te croiesc / pe măsurile mele / Eu, tu și o petală, simbioza letală” – Carnal), iar atunci și cerul o binecuvântează („S-a închis cerul, dar în secret / a mai lăsat o fereastră deschisă / către inimile noastre / pe care le udă zi de zi. / Trebuie doar să o simți …” – O fereastră).

Se întâmplă, totuși, ca dragostea să fie doar o simplă iluzie („Dar, dacă iubești, / De ce nu auzi tăcerea celuilalt? / Răspuns în monolog: nu o auzi / pentru că nu iubești cu iubire, / Ci doar cu vorbe care devin miraje” – Închisoare) și la orizont se prefigurează singurătatea, chiar și atunci când ești înconjurat de semeni („Sunt doar eu: / o singuratică într-o casă mare / cu multă lume …/ Mă sufoc” – Asfixiere) și abia acum e descoperită importanța sufletului vizavi de material.

În fața acestei conștientizări, omul nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să-și continue drumul, să meargă înainte cu încrederea în vremuri mai bune („Ai fost lovit de nimic. / Smulge rădăcinile și continuă. / Inima nu se regenerează, / dar e puternică” – Nimicul).

Cea mai la îndemână metodă de „resetare” este regăsirea copilului interior, a purității și inocenței sale [„Îmi amintesc cum mă frigea cimentul încintat / de soare și cum ploaia îl răcea, / Ca o răzbunare pentru tălpile mele / mici și firave. / Nu puteam să-i dau dreptate ploii, / Îmi plăcea cimentul fierbinte, / îmi răscolea sângele, / Dar nu puteam să-i dau dreptate / nici soarelui, / Îmi plăcea ploaia de vară şi parfumul / pe care cimentul îl lăsa în urma ei. / Eram mică … Și iată, am întâlnit / în gând și în vis / Ceea ce și azi mă strigă – copilăria!” – Demult, dar aproape (eu)], care se bucură la intensitate maximă de fiecare clipă care trece, deoarece numai așa omul poate deveni partener de joacă al timpului („Timpul se scurge letal. / Te păcălește și din nou revine la normal, / Joacă-te cu el! / Fă-l doar un calambur, / Tu, om minunat!” – A fost noapte ), în sânul atotcuprinzător al naturii („Natura și-a tatuat copiii pe copii. / Dar ei încearcă să fugă … / S-au pierdut” – E primăvară).

Pe de altă parte, acum este momentul potrivit pentru a exprima trăirile și simțirile, mijlocul cel mai la îndemână fiind poezia („Eu îți vorbesc, tu ești absent / Și plânsul s-a mutat din ochi / în poezie, / Fac artă lacrimă cu lacrimă, / Din degete ies litere / Și-n foaie se așază, / Căci altceva nu am” – Târziu).

Foarte incitant este poemul Autoportret, un prilej de introspecție profundă, până la identificarea cu gândul („Poate sunt un vis al oricui și / poate al nimănui / Poate sunt o peluză peste care crește iarba / Poate sunt o fotografie pe peretele cuiva / Sau poate sunt un vers dintr-o melodie / necompusă / În final sunt doar un gând care zboară / peste tot și niciunde – / Și niciunde …”).

Se scrie poezie și vine puternic din urmă tinerețea, care știe deja de la o vârstă fragedă să mânuiască cu dexteritate cuvântul. Felicitări pentru acest debut și mult succes în viitor!