Înainte de evenimentele din Decembrie 1989, viața literară timișoreană gravita în jurul a două entități: Cenaclul Asociației Scriitorilor, instituție înființată în 1969 pe structura vechii Filiale a Uniunii Scriitorilor din România (la rându-i, întemeiată în 1949) și, pe de altă parte, Cenaclul Casei de Cultură a Studenților, apărut în 1958 și botezat, în 1965, din inițiativa scriitorului Ion Arieșanu, ”Pavel Dan”. Firește, nu erau singurele: la jumătatea anilor `70, ”moda cenaclurilor literar-artistice” împânzise cu vârf și îndesat spațiul românesc proliferând o formulă ”democratică” de sprijinire a literaturii. Nu exista unitate economică ori de învățământ, cămin cultural, sindicat etc. care să nu susțină (și) câte un asemenea forum destinat descoperirii și promovării tinerelor talente. În context, cele două cenacluri timișorene erau mai degrabă congruente decât concurente: dacă, la sedințele săptămânale ale primului (coordonate de poetul Anghel Dumbrăveanu și de criticul Cornel Ungureanu) luau parte, în mod constant, scriitori membri ai USR, precum Anávi Adam, Ion Arieşanu, Traian Liviu Birăiescu, Laurenţiu Cerneţ, Nicolae Ciobanu, Ovidiu Cotruş, Alexandru Deal, Eugen Dorcescu, Endre Károly, Frányó Zoltán, Alexandru Jebeleanu, Franz Liebhard, Andrei Lillin, Ion Maxim, Dușan Petrovici, Svetomir Raicov, Sorin Titel, Mircea Şerbănescu, Ion Dumitru Teodorescu, Marcel Turcu, Nicolae Țirioi, Damian Ureche, reuniunile paveldaniștilor erau animate, în mare, cam de aceleași personaje, cărora, însă, li se adăuga, constant, un număr important de universitari socotiți printre ”întemeietori”: Liviu Ciocârlie, Șerban Foarță, Marcel Pop Corniș, Simion Mioc, Stela Mirel, Iosif Cheie Pantea, Rodica Bărbat, Crișu Dascălu, Vasile T. Crețu, Ioan Viorel Boldureanu, Ileana Oancea ș.a. Dacă ”fondul” de protagoniști al celor două pepiniere de noi poeți, prozatori și critici literari era, în mare măsură, identic, deosebirile (radicale, adesea) aveau la bază atitudinea diferită față de literatură și față de scriitori. Cenaclul Asociației era mai tradițional, mai conformist, mai riguros ”ideologic” – i.e.: cu o (auto)cenzură mai… funcțională -, mai conservator, rigid chiar, mai puțin receptiv la experimente estetico-literare și mai inflexibil în ce privește statutul social și moral al textelor și al autorilor cărora li se facilita accesul la lecturi și analize critice. Cenaclul ”Pavel Dan” (coordonat multă vreme de scriitorul Viorel Marineasa, de prozatoarea Dana Anghel Gheorghiu și, din 1996, de poetul Eugen Bunaru), protejat de însușirea de a fi ”studențesc”, era mult mai deschis, mai nonconformist, mai îngăduitor cu nivelul ”ideologic și educativ” al textelor și mai tolerant față de viața boemă a autorilor, mai dispus să accepte experimentul ca făcând parte din însăși fibra literaturii. Încetul cu încetul, către deceniul al nouălea, aceste poziții non-coincidente s-au reflectat vizibil în numele promovate: cenaclul Asociației, având ca vârf de lance revista Orizont, aducea predilect în prim plan scriitori consacrați, (re)cunoscuți în mediile literare ”oficiale”; în palmaresul paveldanist, susținut de mult mai dezinvolta și lipsita de inhibiții publicație Forum studențesc, apăreau, pe lângă autorii ”comuni” celor două ”câmpuri” (între ei, ”optzeciștii” Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Eugen Bunaru, Mircea Pora, Lucian P. Petrescu, Petru Ilieșu, Gheorghe Secheșan, Vasile Popovici, Corina Rujan, Lucian Ionică, Robert Șerban, Adrian Bodnaru, Tudor Crețu, Mirce Bârsilă, Dana Gheorghiu, Simona Grazia Dima deveniți, imediat după 1990, membri ai USR) și poeți și/sau prozatori ca Ion Monoran, Gheorghe Puncuț, Adrian Derlea, Ioan Crăciun, Marian Oprea, Vasile Rodian, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovki etc.), componeți ai unei redutabile boeme literare timișorene, tinerii furioși și liberi a căror valoare literară avea să fie (re)cunoscută cu adevărat abia după 1989.

Începutul celui de-al zecelea deceniu separă și mai convingător teritoriile: cenaclul Uniunii Scriitorilor încetează să mai fie un forum de dezbatere a noilor creații, limitându-se la a găzdui (sub denumiri precum Reuniunile de marți și/sau Întânirile literare de vineri) lansări și prezentări de carte, aniversări, proiecții de filme documentare, schimburi de experiență, microsimpozioane și medalioane istorico-literare etc. În schimb, Cenaclul ”Pavel Dan” rămâne consecvent ideii de a descoperi, susține și promova noi și noi generații de creatori, mulți dintre cei lansați aici în ultimele trei decade devenind scriitori importanți ai literaturii române de azi: Tudor Crețu, Daniela Rațiu, Adrian Petru Stepan, Alexandru Potcoavă, Mugur Ioniță, Liviu Constantin Galasiu, Cosmin Leucuța, Adrian Marcu, Alexandru Maniu, Andrei Mocuța, Bogdan Munteanu, Beatris Serediuc, Daniel Timaru, Andrei Ursu, Bogdan Varvari, Cristian Vicol, Sorin Horotan, Andra Mateucă, Roxana Diaconescu, Alexandru Colțan, Ana Pușcașu, Anastasia Coste ș.a.

Din 1992, Eugen Bunaru, liderul de necontestat al mișării literare paveldaniste, a deținut, ani la rândul, în revista Orizont, rubrica intitulată Exil interior, în care a publicat consemnări, portrete, interviuri cu personalități diverse, note memorialistice, evocări și confesiuni care, la un loc, prefigurau o veritbilă hartă a literaturii și, prin extensie, a vieții culturale din Banatul postbelic. În 2016, articolele publicate au făcut obiectul unei culegeri masive, Exerciții de apropiere – interviuri&dialoguri, impresionantă prin dimensiuni: aproape șase sute de pagini. Șase ani mai târziu, poetul a revenit cu o carte, O istorie de buzunar (dar nu numai) a Cenaclului „Pavel Dan”: Eugen Bunaru într-un dialog cu un cristian, oarecum similară ca intenție, dar inedită ca unghi de scriere și de abordare. În sfârșit, de curând, poetul a editat un al treilea volum, Mozaic afectiv*, ce se încadrează în același perimetru, al reconstituirii cvasisentimentale a aproape cincizeci de ani de istorie literară, a unei/unor epoci din trecutul apropiat altminteri condamnate la uitare. Chiar diferite fiind, cele trei apariții editoriale stau sub semnul comun al unui substanțial gest recuperator. Prin intermediul lui, autorul reașează lucrurile în matca valorică firească, scoate din umbră personaje, evenimente și întâmplări literare dintr-o desfășurare paralelă, neștiute ori ignorate cu sau fără intenție, oricum lăsate într-un con de umbră; re(con)stituie configurația unui timp esențial al literaturii bănățene, felul în care aceasta e evoluat, învingându-și complexele și îndepărtându-se de provincialism. Aduce în atenția cititorului mozaicul afectiv* care i-a marcat existența în jumătatea de secol de implicare nemijlocită în viața de fiecare zi a culturii române.

Eugen Bunaru nu este nici critic, nici istoric literar. Dar nici nu își dorește să fie. E, în schimb, deținătorul unei memorii fabuloase, subiective. Și al unor, probabil, documente bibliografice pe măsură. E proprietarul unei incredibil de bogate arhive de amintiri, de fotograme și radiografii amicale, de secvențe trăite, unice și irepetabile. El rememorează, reconstituie, evocă, analizează retroactiv, surprinde momente inedite, portretizează figuri de scriitori cunoscute și mai puțin cunoscute, relevante, dar și mai puțin semnificative, neluate în seamă sau de-a dreptul uitate; o lume vie, dinamică, colorată, animată de pasiuni, cel mai adesea aflată în contradicție cu atmosfera ideologică și cu politicile oficiale ale momentului. Ca și în poezia pe care o scrie,  Eugen Bunaru se numără printre autorii care mizează deopotrivă pe memoria profundă, pe cea vizuală și pe cea afectivă, reiterate cu înțelegerea și cu voluptatea celui ce știe totul din ”trăite”, nu din citite ori auzite. El are determinarea, capacitatea, înzestrarea, talentul, informațiile, amănuntele (adesea ascunse privirii), probele directe, informațiile, datele, relațiile interpersonale, cât și totala îndreptățire de a angaja gesturi de prețioasă și originală arheologie culturală.

Elaborată în vreme pandemiei – după cum consemnează, pe blogul cenaclului, chiar autorul -, Mozaic afectiv este o carte a salvării sinelui, a supraviețuirii, tot așa cum literatura paveldaniștilor a fost un temei al rezistenței prin cultură în regimul comunist. Un temei al solidarității, o probă absolută că, în fața urgiilor de tot felul, nimeni nu se salvează singur…

*Eugen Bunaru, Mozaic afectiv, Editura Universitții de Vest, 2023