Mă gândesc uneori ce bucurie inexplicabilă, banală, de cele mai multe ori pentru mulți, poate fi în sufletul unui om când, de ziua sa de naștere sau de onomastică, poate să mai spună cuiva apropiat ”La mulți ani!”. Undeva, dincolo de gestul acum devenit SMS rece, aproape metalic, o simplă urare pe facebook, la fel e străină ființei umane, e vocea de la telefon, cuvintele, puține, multe, cu umorul involuntar al repetării acelorași texte din anii trecuți, de altădată, când, poate cu întârziere, deci când și-a adus aminte cu vina că a uitat să felicite (nu e felicitare, să fie limpede, această urare, nu e o simplă vorbă, o propoziție sau frază, când auzi, reușești să simți în vocea celuilalt o vibrație aparte, deosebită de oricare dintre inflexiunile ei, cu ocazia altor convorbiri), îți ceri iertare și spui: ”la mulți ani!”.

O îmbrățișare poate fi formală, teatrală, jucată de cele mai multe ori prost, iar cel ”gratulat”, sărutat pe obraz, pe colțul gurii, simte, reușește să deslușească mai mult decât i se spune în continuare, care sunt sentimentele adevărate, relațiile adevărate dintre el și celălalt. Nu de puține ori se întâmplă ca după asemenea îmbrățișări să se petreacă un fel de divorț temporar, o îndepărtare care, oricum, cândva se va petrece, fără participarea vreunui notar public sau avocat. Nu de puține ori acel ”La mulți ani!” sună ca și ordinul dat de comandantul de pluton: ”Pentru onor spre stânga / dreapta, prezentați arm!”… Respect, de altminteri, mult mai mare decât sms-ul de pe telefonul mobil sau facebook, dar care, cu toată doza lui cazonă, rezonează în cel căruia i se adresează. Îl așează într-un fel în rândul persoanelor și nu al indivizilor, în sufletul mai mult sau mai puțin militarizat, mai mult sau mai puțin convențional al subordonatului față de un șef, ca pe o recunoaștere directă (aducerea aminte a cuiva apropiat nu e un act întru totul întâmplător) a unei urme de afecțiune umană. De umanitate.

Un asemenea gest – acelea presupun mișcări le mâinilor, nu? – e uneori mai mult decât o îmbrățișare, pentru că tonul glasului trădează ceea ce actorul amator din fiecare nu poate interpreta decât stângaci, poate stingher, rolul cuvântului dictat de ceva, numit încă vetust, suflet. Graiul, inflexiunile vocii, privirea, sunetul, detector sensibil al apropierii sau depărtării cuiva de cel din fața lui sau de la telefon, poate face mai mult decât șaisprezece pagini de scrisoare din veacul trecut, când încă mai existau plicuri și timbre pentru a fi sigur expeditorul că vor ajunge cândva (uneori peste ani, cum s-a dovedit) la destinatar – unul poate trecut deja în alte lumi, care nu se mai aștepta să-și aducă aminte cineva de data lui de naștere sau de numele sfântului sub a cărui oblăduire l-au așezat părinții la naștere.

Telefonul dat, schimbul scurt de glasuri ușor emoționate, ori fade, fără vreo rezonanță, scutește poștașul de un drum, dirigintele instituției respective de a mai pune ștampile ale orașelor de unde și până unde ajunge depeșa, iar cele șaisprezece pagini nu pot cuprinde doar o simplă urare, ci un întreg parcurs al amintirilor, de altădată sau, mai grav și mai des, confesiunea sau chiar ”ieremiadele” expeditorului, dincolo de acre orice mesaj adresat cu un cu totul alt scop, dispare complet. Un ”o, ho, ho,… La mulți ani!” nu mai are nimic din sinceritatea urării, iar toate celelalte cuvinte despre sănătate, succese, bogăție… sau ce se mai poate spune cad în gol. Acel început oarecum triumfal e metalic, banal, cu o trimitere mai degrabă către ironicul, cinicul chiar ”Ți-ai al dracului!… Mai trăiești?!”

Dar graba vieții de acum duce la restrângerea ființei către sine, departe, tot mai departe de cel de alături, care devine necesar doar când ai nevoie de ajutorul lui, transformă omul într-un însingurat, ca și supraviețuitorul din toate scrierile astea, ca orice ființă vie de pe pământ, pentru care dispare universul, dispare omenirea, dispare chiar și cel de alături în clipa în care o durere fizică puternică sau psihică pune stăpânire pe el. Atunci, urarea ”la mulți ani!” sună ca un blestem, ca o siluire a celui felicitat, ca de atunci înainte să aibă parte numai de asemenea stări, de necazuri, dureri, suferință.

Un stoic va mulțumi sec, încercând să-și înfrâneze geamătul, apoi va închide receptorul, dublându-și starea suferințelor cu o vinovăție adunată atunci, cine știe din ce parte a sufletului (creierului, inimii sau te mici ce jocuri ale unor organe mici, încă nestudiate bine de medicina hiper-computerizată de azi), față de cel care i-a dorit ceva de bine – adică ani mulți înainte.

Dar toate stările acestea, toate firele nebănuite ale fluctuațiilor sufletești din momentele de reală stare de bine sau de suferință par a nu se putea exprima celorlalți decât prin cuvinte. Prin grai sau prin propoziții și fraze scrise. Cum ar putea spune o asemenea scurtă urare un plastician, fie el pictor sau sculptor, un muzician, un actor poate, dar nu-l crede prea mult nimeni, iar pe balerin nu-l înțelege sau nu are simțul receptării mesajului său. Poate de aici și speranța, ce oscilează și în mine uneori, că atâta timp cât oamenii vor mai folosi între ei cuvinte, măcar cât să comunice prețul mai scăzut al unui produs într-un supermarket față de altul, vor mai fi și oameni de o factură mai aparte în raport cu ceilalți, care vor scrie. Azi un gând, mâine o pagină, poimâine o poezie, poate chiar un roman, ca acolo, la o persoană oareșcare a treia, deci fără vreo legătură cu autorul să-și recupereze ceva din nimicul trecut, devenit poate un vis de câteva secunde, care acolo, în somn, pare o întreagă poveste prevestitoare de ceva bun sau rău, sau o sumă de amintiri, care nu mai interesează pe nimeni. Deci nu există.

Va scrie un studiu estetic cu un iz filozofico-religios, și mai departe de ceea ce e o poveste, dar va scrie, pentru că altfel nu se va putea elibera de tensiunea acumulată într-un interior al său despre care nu știe decât ceea ce-i spun medicii universitari, primari, specialiști sau de familie, care se referă la un simptom, o durere, o bănuială despre un organ existent (poate încă) din el. De aceea sunt ”pictorul ratat” al domnului profesor Vreme, pentru că simt că trebuie să explic, să-mi explic o stare poate la marginea unui neant bănuit, simțit chiar, dar de care vreau să fac abstracție, adică să-l duc până dincolo de EU și TU, într-o persoană a treia, un fel de abstracțiune neintrată, încă, în vreo statistică Churchill-iană de cadavre.

Oferirea unui tablou, a unei statuete, nu chiar de Tanagra, a unui cântec, a unei scenete, unui film, balet, operă clasică sau modernă, nu pot înlocui niciodată simpla urare glăsuită la telefon. Sunt daruri cu dedicație, sunt cadouri oferite cuiva ca recompensă pentru un serviciu făcut, pentru a salva o viață, pentru cineva foarte apropiat față de cineva foarte apropiat față de care simți (nu vă temeți să simțiți și nici de folosirea acestui cuvânt desuet, dacă nu funcționează în voi doar cele patru legi ale mecanicii lui Newton!) ceva indefinibil, care te contopește cu ființa aceea, cu persoana aceea până la a trăi momente absurde că ați fi una și aceeași. Nu mai mult decât cadouri, adică înlocuirea printr-un gest a unor cuvinte, fraze, destăinuiri adânci, mereu incomplet formulate sau greșit înțelese de celălalt (adică o altă ființă) ca fiind, exprimând altceva.

Din nefericire pentru mentalitatea generală a oamenilor, acele daruri fac mai mult decât cuvintele, poate pentru că ele au sărăcia lor, fie a celui ce le spune, fie a celui căruia îi sunt adresate… Fie chiar a lor, ca și litere puse una după alta într-o anumită ordine, ce devin pe zi ce trece, parcă, tot mai străine oamenilor, singurele ființe care comunică astfel, mulțumite să-și afle gândurile prin viu grai, prin gesturi, daruri, culoare, formă, orice altceva.

Poate încă nu am ajuns să înțelegem nici măcar ce s-a scris cu două, trei mii de ani înainte, când cititorii se puteau număra pe degete, restul semnându-se prin amprente. Sau nu mai avem răgazul să ne mai întoarcem la spusele lor de atunci, uitate prin biblioteci ca resturi de manuscrise, fragmentate de incendii, războaie, ura față de litera lăsată pe un papirus, piele, foiță de tablă, hârtie. Dar un ”La mulți ani!” simplu, spus direct sau la telefon, a rămas să supraviețuiască tuturor ororilor unei umanități crude.