Lumea de astăzi, mai grăbită decât în secolul vitezei, a uitat că o carte nu se citește oricum, așa cum nici la o piesă de teatru sau la un concert nu trebuie să meargă omul ca la preumblare. Sigur, nu există un ritual, o rețetă pentru asta, lectura, vizionarea, audiția sunt acte de intimitate a spiritului și pregătirea pentru ele ține de personalitatea fiecăruia și, negreșit, de cartea, piesa, muzica la care se așteaptă. Așteptarea este, de altfel, un ingredient-cheie în pregătirea pentru întâlnirea cu opera unui autor. În cazul celei mai recente apariții editoriale purtând semnătura scriitorului timișorean Livius Petru Bercea – un volum de proză, texte grupate într-un soi de cvasiroman denumit Întoarcerea, apărut recent la Editura Waldpress – autorul a ținut să inducă, prudent, așteptarea unei proze slaviciene, adică a unui fel de a istorisi molcom, ardelenește, în cheia unui clasicism descoperit târziu, când alegerea stilului nu mai este o aliniere la modă, ci exprimarea libertății de alegere.

Și lucrurile chiar așa stau. Dar aceasta este numai o jumătate din atmosfera literară pe care o alcătuiește autorul în desfășurarea sa narativă. Istorisirea, o frescă socială fracturată și țintind să oglindească o parte a lumii românești din a doua jumătate a veacului XX, este construită după toate canoanele prozei clasice, într-un registru scriitural evocativ, preocupat să fie corect cu personajele și cu sensul lor existențial, atent să nu tulbure decorul sau scara faptelor în raport cu ordinea universală, obedient doar față de triada clasicistă de aur adevăr – bine – frumos și, în același timp, păstrând sfiala de a pronunța judecăți de valoare sau sentințe la adresa destinului altfel decât prin pilda celor trăite de și prin personajele animate. În spatele acestei țesături narative, cum spuneam, se află și un al doilea nivel de construcție, complementar și necontradictoriu cu cel de primă percepție, unul care face totuși din narațiune o reconstituire autobiografică, însă una transfigurată, cu o voce naratorială direct implicată, dar păstrată (cel mai adesea) în simulație la persoana a treia. Unul dintre câștigurile care au rezultat din jonglarea – premeditată?, preterintențională? – între aceste planuri este aducerea în prim plan a dimensiunii psihologice a existenței, nu doar la scara individuală, ci și la cea a colectivităților. Ca să înțelegi pe de-a-ntregul, ar fi trebuit să trăiești și tu cele întâmplate, pare să-ți spună autorul, prevenindu-te însă, tot aluziv, că, astfel, ai recepta doar dramatismul, dar ai rata șansa de a recepta și înțelege întregul.

Cele 14 narațiuni (Întoarcerea, Zidul, Lupii, Moara, Un coș de prune, Moartea lui Pavel, Cizmele, Manechinul, O poveste de dragoste, Prânzul de sâmbătă, O întâlnire, Merită să-ți cumperi reportofon? Gustul sălciu al dragostei, Toga) își au autonomia și tâlcul lor, putând fi citite ca proze distincte, dar – cum spuneam – ele alcătuiesc un soi de cvasiroman, împărtășind, pe lângă scriitură, un același context social al întâmplărilor, alcătuind laolaltă o ordine cronologică și moralizatoare. Toga, cea de pe urmă poveste, este excepția care nu doar că întărește regula, ci îi dă noimă. Și deturnează tensiunea existențială adunată până acolo către un mesaj al speranței.

Atât, aici. Mai mult dacă ar fi, bucuria primară a lecturii s-ar împuțina.