Marele star  răzvrătit al cinema-ului mondial, Alain Delon, a plecat. Pe acel drum care nu-ți permite nici măcar ceva ocheade de Gavroche, peste umăr: „Am făcut doar ce mi-a plăcut”. A fost Făt Frumos al copilăriei mele și, de aceea, nu-s pemise cârcoteli și bârfe , întruse în anii tinereții mele,  nimic din ce blurează imaginea unui om născut cu stea în frunte. Mi-ar violenta intimitatea viselor și credinței în Făt-Frumos. Frumusețea singulară, cu aerul lui de șmecher care are lumea la degetul mic și savurează din plin orice bucurie, chiar și dintr-un ciob de pahar, poate l-a făcut chiar nepotrivit pentru unele roluri.

În cultura populară, ca etalon de frumusețe, se spune: „Ești frumos ca un Făt-Frumos”, sau replică ironică; „Te crezi Făt-Frumos?!” În mediul urban, de prin anii ’70 – ’80, pandant, s-a încetățenit expresia „Frmos ca Alain Delon”. Și des erau astfel de raportări: „Te crezi Alain Delon?!”, ori „Era un Alain Delon al promoției sale!” Nu era nici Robert Redford sau Peter O Toole, nici Belmondo (chiar dacă acestuia i s-au făcut funeralii naționale), nici Casanova. Lui Alain Delon, cu  tumultuoasa lui viață ca de viking ori ca de conchistador modern, nu i-a fost acordat premiul Palm d’ Or, pentru întreaga activitate, din cauza unei caraghioase petiții (corect politică!), că ar fi „rasist, sexist și antiprogresist”(?!!). Cred că nu mai știu sensul cuvintelor, le confund cu antonimele lor! Unde să încapă toate astea în verva și șarmul lui unice ?!!

Alain Delon a fost invitat special la cea de-a 16-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), în anul 2017, unde, la Cluj, legendarul actor a primit premiul pentru întreaga carieră, în anul când aniversa 60 de ani de la debutul său în cinematografie, când a fost și proiecția filmului „Afacerea Pigot/ Pour la peau d’un flic”(1981), thriller-ul regizat de Alain Delon, jucând și în rolul principal.

Fotografiile sunt cu un Făt -Frumos la o vârstă venerabilă, cu pungi sub ochi, căci asta e viața adevărată, dincolo de peliculele care dau iluzia de „tinerețe fără bătrânețe” Actorul a recunoscut și alte tangențe românești: în teatrul Elvirei Popesu, alături de care a jucat și într-un film (frumoasa actriță româncă, din perioada interbelică, stabilită în Franța, cu o carieră fulminantă în teatru). Ea i-a vorbit de frumusețea teatrului și l-a sfătuit să nu-i neglijeze arta specială. Era în filmul „Plein soleil”(Purple Noon) (tradus „În plin soare”, sau „Sub soarele arzător”). din 1960, regizat de René Clément, prima adaptare  cinematografică a romanului „Talentatul domn Ripley”, de Patricia Highsmith.

Limba română e singura în care actorul a lăsat o consemnare în marele său Dicționar Explicativ al Limbii Române: „alendelon”- „haină scurtă din piele de oaie, cu guler de blană”.  De  prin anii ’65 – ’70, se răspândise moda, extinsă de la oraș și la sat, să porți  alendelon, scurte pentru bărbați, mai întâi, apoi cojoace mai lungi, și pentru cucoane. Isteria modei a pornit de la cojocul din blană de miel purtat de  Alain Delon în filmul „Once a Thief”, din 1965, rulat în România un an mai târziu, tradus  „A fost cândva hoț”, Era cam scumpuță haina, cât vreo trei salarii jumătate, și trebuia să te duci, la început cu piei de oaie de acasă. Cum stăteam în Valea Jiului, iar Hațeg și Orăștie, renumite centre de blănărie erau aproape, am avut și eu parte de un asemenea cojoc (dar după ’80, când le cam trecuse moda.) Maica-mea era la țară și-mi făcuse mai ușor rost de piei de oaie (chiar blană de dihor îmi făcuse rost odată, cât pentru o căciuliță, dar oricum!). Chiar dacă unii de la sat nu știau de actorul Alain Delon, și nici nu se întrebau, de altfel, de originea cuvântului, voiau musai un alendelon, asta era de bon ton atunci. Ca orice modă, a trecut! Poate mai e în vreun dulap mâncat de molii, ori pus blană pe un pat să țină de cald. Dar a rămas faptul unic de a fi fost contemporani cu nașterea unui cuvânt eponim (primul de la numele unui star al cinematografiei) și de a-l fi cunoscut, fie doar prin filme, pe autorul care l-a generat. Se adaugă altor substantive eponime, cuvinte comune care provin din nume proprii, dar fără să fi cunoscut personajul în cauză, aparținând unui timp istoric de mult apus.

Toată lumea savurează, de exemplu, savarină, dar nu are în minte persoana de la care a fost botezată prăjitura, de la gastronomul și scriitorul francez Brillat-Savarin, sau toată lumea vorbește de mansarda de la casă, prin geamul căreia dai drumul viselor dincolo de orizont, dar nu mai știe nimenni de numele arhitectului francez  Fr. Mansart, creatorul ei.

Chiar dacă Alain Delon e o altă generație, dar din același timp molcom, ca al generației mele, mă simt solidară cu el, generații care se duc, ale unei lumi vechi, pentru care timpul avea răbdare de a savura bucurii, una care nu înțelege noul timp, lumea nouă care pare că a luat-o anapoda, cu mintea scrântită de corecții politice, abuzuri și aberații (în consens cu o carte recentă a lui Alexandru Călinescu, „O lume care a luat-o razna – Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă ”). Ostracizat, ca fiind în răspăr cu lumea actuală, actorul, portavoce a generațiilor lumii vechi, se întreba îngrijorat (inutil!) „încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și normalității”, încheind, subliniază el, cu cuvintele marelui Hašek: „Oameni, fiți vigilenți, vi se trage preșul de sub picioare, vi se ia și utimul drept   la a fi natură umană îndumnezeită!”.