***

Dezbracă-mă

Jupuind fiecare strat

de egoism amestecat cu tinerețe.

Scapă-mă

de lepra ce-și înșiruie semnele

Necrozei

Peste burta și coapsele mele.

Zgârie

cu ură și nepăsare

cântecul morții

pe spatele meu

ca o incantație.

Am meritat

fiecare picătură

de răzbunare

căci mă tăvăleam

în așternutul complacerii în sine

cât tu zăceai

în temnița propriei frici.

Nu mă poate salva

nici urma fugară de zâmbet,

rămân constanta propriei

mute,

surde

căderi în păcat.

Sunt eu

un nod în propriu-mi gât

și al altor câtorva nerozi,

cu nesiguranța

și artistismul

penetrându-le aorta.

Aleg să ucid cu greutate

pentru fiecare parte.

vă înfig ace lungi, subțiri

de mii de ori.

Eram în față la Cehov

Depresia mea se mula.

O completare perfectă

a lipsei tale de dorință

de a mai continua cu ceva.

Țin minte

cât de greață îmi era

după jumătate de pachet

fumat

și mai continuam.

Liniștea aia grăitoare

înainte de ceea ce voiai

și ai vrut

de fiecare dată

când mă chemai în oraș,

inventând pretexte stupide

doar ca să ai curajul,

în sfârșit,

să mă săruți.

Da,

tu n-ai făcut-o niciodată.

Eu am fost bucuroasă

că nu s-a întâmplat.

Ar fi urmat o explicație

care niciodată

n-ar fi reparat

ce nu s-a întâmplat.

Ce cuvinte

să găsești

ca să-i spui cuiva

că nu-l iubești?

că de fapt

nu iubești

pe nimeni.

Asta nu te rănește pe tine,

cât mă rănește pe mine.

Propria singurătate,

murdărie

și falsitate.

Și mai rea

era

lașitatea.

Pentru că

n-aș fi putut.

Și ei voiau

ca Sf. Teodora de la Sihla

să fie transformată

într-un bar.

Tăceam

pentru că eram prea lașă

ca să-mi înfig lancea

în infantilismul

și falsitatea,

originalitatea lor de doi bani.

Organisme ce nu-și merită existența.

dacă nu-s în stare să recunoască

dependența

de Un Mai Mare.

Eu purtam ruj roșu

și toate privirile

bărbaților

de pe Pușkin

îmi atârnau de bustieră.

Eram,

da,

chiar eram

frumoasă.

Treceam pe lângă catedrală.

quartet de ratați.

Și eu mi-am făcut cruce.

Ei râdeau.

ce faină ar fi chiar aici

în curte

o terasă

pentru enoriași.

Nu mi-am putut abține un zâmbet.

un zâmbet pentru care

mă voi pocăi

chiar înainte de Crez.

Duminică.

Pentru că

El știa

fiecare secundă

în care L-am lepădat

și mă gândeam

cât romantism,

câtă durere,

câtă plăcere

poate aduce

moartea.

El mă ierta

de fiecare dată

când

spuneam că nu mai fac.

Mințeam.

Știam că o să încerc.

Măcar.

Eram blocată

între aceste două extensii.

Așa trăiam.

Bine

că încă mai eram.