Poezia Danielei Văleanu este una solară, plină de lumină și căldură, estivală chiar și atunci când evocă anotimpuri mai sumbre și mai friguroase. În toate cele nouă volume de versuri publicate până acum, începând cu anul 1999, autoarea a căutat – și a găsit – un echilibru între forma lirică, foarte concentrată, esențializată, și trăirea, la fel de esențializată, a clipei. Poezia Danielei Văleanu surprinde detalii semnificative – momente ale zilei, stări de agregare, ființe și lucruri din lumea care o înconjoară – distilând clipa întâlnirii cu ele, într-un mod sugestiv din punct de vedere emoțional așa cum se întâmplă, de pildă, într-un haiku. Aceste poeme, precum versul japonez concentrat, aduc în prim plan simplitatea și intensitatea, fiind expresii ale unui timp prezent perpetuu.

Dacă ne concentrăm asupra celui mai recent volum, apărut în anul 2024 la Editura Eurostampa din Timișoara, Poezii & Poems, ediție bilingvă română-engleză, în traducerea autoarei, vom observa o continuitate a preocupărilor lirice ale autoarei, transpuse acum și în limba engleză. Această idee este fericită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ea valorifică experiența de dascăl a autorei. De altfel, volumele de versuri de debut ale Danielei Văleanu (Duble ghicitori ilustrate, Matematica în versuri și culoare) au fost destinate copiilor, având un important rol educativ. Ca profesoară de limba engleză, autoarea își invită cititorii, prin intermediul poeziei, să reflecteze și asupra relațiilor subtile dintre cele două limbi precum și la provocările pe care le lansează exercițiul transpunerii ideilor dinspre o limbă predominant analitică, așa cum este româna, spre una mai degrabă sintetică, așa cum este engleza. Provocările traducerii de versuri sunt numeroase și dincolo de aspectele gramaticale, căci ritmurile și cadențele celor două limbi sunt, la rândul lor, foarte diferite. Daniela Văleanu rezolvă fericit enigma lui traduttore – traditore, pentru că cine să cunoască mai bine toate interstițiile de sens ale acestor poeme decât însăși autoarea? În același timp, traducerea acestor poezii pline de sensibilitate într-o limbă de circulație internațională le dă o nouă viață, o respirație dincolo de granițele limbii române, făcându-le accesibile unui public mult mai larg, deschis spre experiența lirică.

Mă voi opri doar asupra unui exemplu de experiment traductiv care complică sensurile poemelor în acest volum bilingv. Cine este eul liric în aceste secvențe poetice? El este, cel mai adesea generic, în ambele limbi –întrezărit prin intermediul verbelor de acțiune, la persoana întâi: „zâmbesc și eu / I’m smiling too…”, ori stărilor de reverie: „am visat / I had a dream”. Adesea pluralul întărește această impresie a genericului – „nu suntem noi / we aren’t we” – iar persoana a doua prelungește neutralitatea – „călcai strâmb / you were limping”; „ești aici, dar nu ești / You are here, but you are not”. Dar iată că, dacă scrutăm textul cu suficientă atenție, vom găsi un indiciu, un detaliu personalizant, real sau fictiv, pe care îl recunoaștem ușor în versiunea română, dar ne eludează în continuare în varianta engleză: „Azi sunt fericit! / Today I’m happy!”

Observăm, în versurile Danielei Văleanu, o alternanță permanentă, aproape o luptă subtilă, între zonele de lumină și zonele de întuneric sau de cenușiu, dar, cu un optimism ieșit din comun care străbate întreaga operă poetică a autoarei, din aceaste încleștări lumina iese întotdeauna biruitoare. Întunericul sau cenușiul este dat de unele provocări ale cotidianului, care revin mereu în atenția poetei: ambiguitățile tehnologiei, falsa față prietenoasă a rețelelor de socializare, oprimarea birocrației la locul de muncă, izolarea și lipsa de comunicare ce ne amintesc de vremurile pandemice cele tulburi, etc.

„Rutina zilnică, /muncă, laptop, / telefon, / viața pe internet, / nu / ne mai aparținem, / telefonul mobil devine / parte din noi…”

Acestor provocări Daniela Văleanu demonstrează că cel mai ușor le poți face față grație unui subtil simț al umorului (și al limbii):

„Împrejuru-mi, iar, / plin de hârtii…/ nelipsitele hârțoage… / Zâmbesc. / Îmi vine-n minte/ un hârciog / desenat odată pe-o hârtie / hârtii, hârțoage…”

Chiar și consumismul compulsiv-obsesiv care caracterizează viața omului modern este o pată de întuneric, pe care, însă, autoarea are forța să o trateze cu umor:

„Iar s-a terminat zahărul din cutie / Cum vine asta? / Parcă trebuia să mâncăm sănătos, / Iar cafeaua era doar…/ vorbită / Ce ne facem? / Sunăm un prieten/ sau / Pentru un strop de zahăr / comandăm online / baxuri de zahăr / pentru vreo zece ani…”

Dincolo de petele de întuneric, înfricoșătoare, deprimante sau doar agasante și ridicole, răzbate, ca o mică victorie zilnică, lumina. De cele mai multe ori, această lumină – la propriu sau în sens figurat, al unei stări de bine – vine de la sursa absolută, soarele, care ne invită la mișcare în natură sau doar la contemplare en plein air, fie iarnă, fie vară, ne salvează din mrejele tehnologiei, dă culoare, formă, parfum și gust întregii vieți, cu forță regeneratoare:

„Capăt de lume, / început de altă viață, / soare strălucind / pe cer albastru,/ o nouă zi, / o nouă dimineață.”

Lumina solară din poemele Danielei Văleanu se descompune în toate nuanțele cromatice și în toate spectrele de gusturi și mirosuri îmbietoare, ca o revelație a forței naturii:

„Parfum de soc. / Miroase peste tot / atât de proaspăt! / Soare în casă, / bucurie.” Ori „Soarele / se oglindește / în ferestrele / larg deschise… / Adormi / la umbră, / iz de lavandă, / Mov adormitor…”

Chiar și natura statică se însuflețește de viață și lumină:

„O rodie / stă tot pe masă / neatinsă. / Parcă se-ntreabă / Ce au de gând?” Ca și în volumele anterioare semnate de poeta timișoreană Daniela Văleanu, exercițiul bucuriei este motorul principal al unei opere care îmbină subtil și original sinceritatea expresiei lirice și alegerile firești ale subiectelor pe care le dezvoltă, cu intensitatea trăirii pozitive. Ființa delicată, eul liric, generic sau individualizat, are sensibilitatea deschiderii spre observația lumii înconjutăroare în simplitatea ei dezarmantă, o simplitate care este, însă, plină de tâlc, de lecții importante pe care omul modern, singur și victimizat, are atâta nevoie să le învețe.