De o bună bucată de vreme, din pricini, inițial, familiale, devenite, treptat, și rațiuni (inter)culturale, Veronica Balaj face, măcar o dată pe an, naveta între Timișoara și capitala Otawa. Aici, cu o indeniabilă vocație a comunicării, a prieteniei, și a valorizării relațiilor interpersonale, scriitoarea a ajuns nu doar o persoană foarte cunoscută (reușind chiar să fie membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Montreal), ci și o jurnalistă, o poetă și o romancieră din ce în ce mai consistent integrată în lumea literară și intelectuală canadiană. Până într-acolo încât și-a asumat, cu maximă intensitate, această lume, a paginat-o în demersuri, la început, predilect jurnalistice (vezi: Convorbiri cu personalități românești din Montreal, vol. 1-4, coautor Eva Halus, Editura Hye Grafix, Montreal, 2017-2024) și a schimbat-o, apoi, din obiect de adorație în subiect de inspirație beletristică. Dacă, până de curând, imersiunile Veronicăi Balaj în cercurile selecte de peste ocean constau mai ales în prezențe publice la diverse evenimente mai mult sau mai puțin protocolare, lansări de carte, intervenții, prezentări și interviuri la posturile radio și tv locale în limba română, traduceri în/din engleză și franceză cu precădere, scriitoarea a făcut recent un esențial pas înainte, cu un volum experimental, bilingv*, în traducerea și cu prefața aceleiași Eva Halus. Cartea mixează în două limbi, română și engleză, nouă poeme (holograme) și opt proze (pretexte), așezate, cumva, ”în oglindă”. Și unele și celelalte consemnează trăiri substanțial lirice, reacții la cotidianul imediat, simultan cu proiectarea, pornind de la existența reală a parcului Dante, a unui spațiu narativ, sofisticat hermeneutic, în care veleitățile interpretative ale Veronicăi Balaj se combină cu talentul ei epic și capacitatea de a presupune, de a-și imagina scenarii existențiale accentuat realiste. Textele devoalează vagi reverberații contrapunctice: ele sunt conectate de spiritul scriitoarei, de intensitatea implicării în cultură, dar și de acuratețea reflecțiilor asupra existenței, istoriei și umanului. Concretul apare transpus astfel în imagini și personaje fantaste, cu oameni obișnuiți, dar și cu eroi bizari, legați într-un fel sau altul, de epoca și coordonatele Divinei Comedii. Poveștile sunt, implicit, moralizatoare, degajă accentuate sensuri filosofice și  etice.

În Parcul Dante-holograme şi pretexte/Dante Park-holograms and pretenses, parcul Dante din Ottawa, pe care-l Veronica Balaj îl vede de la fereastra camerei sale, într-una din verile petrecute acolo, se definește ca un topos uman și psiho-social. Un loc nicidecum zgomotos, încărcat de farmec, static și dinamic în același timp, arid și ofertant în egală măsură; o scenă reală în care intră și ies, rând pe rând, sub forma unor caractere imaginare/imaginate, oameni ce colportează viziunile și neliniștile prozatoarei și declanșează reflecțiile și demersurile sapiențiale ale poetei. Ele sunt transpuse, succesiv, în ”pretexte„ prozastice și, simultan, în elaborări supraintitulate ”holograme”. Ființele, interesante, reale și/sau fictive, sunt dispune în decupaje narative cu întâmplări firești, de o tulburătoare normalitate, însă, adesea, și neverosimile, stranii, în vreme ce versurile transmit o teribilă tensiune interioară, greu ținută în frâu. Într-un fel sau altul, poemele și eroii construcțiilor epice, marcate, egal, de masive plonjeuri livrești, sunt conectate la capodopera dantescă: ”Parcul Dante, ispita prezentului, în câteva zile de vară – notează Veronica Balaj în Pretext de plecare, pretext de venire, narațiune care încheie volumul.  De la fereastra care dă spre acest perimetru, se pot lega iluzorii sau chiar adevărate plecări și reveniri. În micul său spațiu aproape dreptunghiular, se desfășoară, dacă vrei să observi, deși, nu-i perceptibil imediat, o adevărată școală de filozofie a vieții. Atâtea scenarii diurne, trăite de personaje reale, nu sunt cu nimic mai prejos poate, decât profunzimea scrisă în Upanișade, acum vreo mie și ceva de ani. Pot fi dezbătute la o adică, la fel de subtil, într-un nou compendiu de gânduri versatile, precum se regăsesc în cele șaisprezece școli de filozofie indiană, de ce nu? Ar trebui doar filozoful potrivit […] Prin parc se perindă fragmentar, neobservate, crâmpeie de viață mereu diverse, o lume cât comedia umană cotidiană, contemporană. Aparent anostă, dar la fel de vitală ca și cea din marile lupte pentru avere sau putere politică”…

Experimentul demarează într-o zi de iulie în care, paznic de far la fereastra dinspre parc, Veronica Blaj are revelația fascinantului mediu socio-uman care se derulează sub ochii ei pe aleile parcului dominat de statuia marelui poet italian, având coordonate georgrafice semnifictive, ce trebuie consemnate: e nu departe de Catedrala Sfântului Nicolae, în fața fostei Academii de Arte care se afla cândva, la câțiva zeci de metri, pe locul unde-i acum, și Școala catolică primară, Saint Nicholas: ”Lumina de iulie, aici,/ singură se împletește/ răsucește/ în trupuri iluzorii/ prin Parcul Dante/ din fața ferestrei mele/ distanța dintre noi, e doar/ din câteva întrebări/ și dorinți temerare/ agățate de ramurile/ celor șapte copaci / de vis-à-vis/ crescuți cu vânt/ și întuneric din lut…/ frunzele cântă a viață/ peste timpul temut” (Hologramă de iulie). În proza ”atașată”, Pretext pentru evitarea mediocrității, studenții la actorie de la Școala Națională de Teatru sunt provocați, cu un scop didactic-educativ, să ia parte la un joc de roluri. Invitați să intre în pielea personajelor din Divina comedie și să impovizeze replici și atitudini, ei au revelația profunzimilor textului dantesc, valabile în egală măsură în epoca marelui florentin, ca și în vremurile de acum. E, în context, ca și în întreaga carte, o propunere de interpretare a corelației dintre lumea fizică și cea spirituală, o descindere virtuală în viața de dincolo, o tentativă de decriptare, în termeni sui generis, a sensurilor existenței prin filtrul capodoperei italianului. În contrapondere, însă, cu opera marelui toscan, Veronica Balaj nu propune o călătorie ghidată prin cele trei paliere ale ,,vieții de apoi” (Infernul, Purgatoriul și Paradisul) în care se proiectează răul și binele lumii terestre, ci, prin asumarea imaginarului dantesc, o decriptare a sensurilor unor stări și interogații esențiale pentru omul contemporan: îmbătrânirea, solitudinea, liberul arbitru, uitarea, absența apropiaților, disoluția spațiului familial, iluziile iubirii: ”Iubirea venea, din undele/ fântânii,/ venea din verdele tânăr/ de fag/ înnodând vântul zălud/ vânt pribeag,/ iubirea înflorea/ în chipul/ rugăciunilor din icoane/ cântec de ape,/ cântec de stea,/ aripi tivite cu/ lună,/ cutezătoare în furtună,/ ardea în visu-mi/ și când mă îmbrățișa/ și când mă părăsea” (Hologramă cu păsări).

Un personaj interesant și convingător este femeia cu părul vopsit într-un verde pal ce poartă zeci de brățări pe ambele încheieturi ale mâinilor, din Pretext de-a mustra singurătatea. Unicul partener de viață și de dialog al eroinei este Collin, papagalul ”asistent personal” plimbat zilnic pe aleile parcului Dante. Istorioara e traversată de un umor amar, aproape dureros; degajă imensa tristețe a ființei ajunsă la vârsta senectuții, când, părăsită și uitată de toți, e constrânsă să converseze doar cu sine, să existe aproape exclusiv fictiv, sub zodia abandonului. Holograma sentimentală care ”însoțește„ narațiunea anticipează neliniștea contaminantă a prozei: ”sirena unei ambulanțe/ săgetează timpul/ într-un zbor straniu,/ peste poetul/ din bronz și tăcere/ fost și el ființă întruchipată/ la o dată incertă,/ fine de mai, (29, să fi fost, în 1265)?/ Dante poate,/ acum e un serafim/ apărător/ al mii de lumini, și stele/ care căzând,/ ar putea fi,/ deznădăjduit înecate / de întuneric./ Magice filtre existențiale/ spirale, cercuri,/ incantații cosmice/ și o infinită vară/ cu văpaia sa,/ trec prin inima mea,/ într-o repetată destrămare”.

În acest context magic, supravegheat de statuia lui Dante Aligheri, martor tăcut al mișcării browniene de pe aleile parcului, Veronica Balaj strecoară conotații, ipoteze și trimteri documentare, istorice, intelectuale, culturale și filosofice privitoare la ceea ce a înseamnat, pentru cultura umanității, Divina Comedie, incredibila compoziție literară a secolului al XIV. Marcată de profunzimile ei simbolice și alegorice, scriitoarea încearcă, la rându-i, să așeze în poeme și în proze o viziune creștină profundă, o meditație tulburătoare asupra destinului temporal și etern al individului și al umanității. Tenta suprarealistă și opacizarea discretă a discursului sporesc aura tainică a hologramelor și a narațiunilor cu evidente trimiteri la misterele medievale, în care superstițiile și viziunile fantaste defineau anticamera fricii, a spaimelor de tot felul, a terorii interioare și a prizonieratului în lanțurile nemiloase ale gustului pentru anularea diferențelor dintre natural și supranatural, dintre lumea viilor și cea a morților. Ca și în faimoasele mistere medievale, Veronica Balaj amestecă dezinvolt aspecte supranaturale cu secvențe și realități cotidiene, nu departe de ritualurile cultelor inițiatice cu nedisimulat caracter arcan din antichitate și din Evul Mediu.

Editat în condiții grafice deosebite, cu o copertă barocă, o suită de ilustrații abstracte ce susțin hologramele lirice și o așezare în chenare retro a prozelor, Parcul Dante – Holograme și pretexte/ Dante Park – Holograms and pretenses este una dintre cele mai frumoase cărți dintre cele aproape cincizeci publicate până acum de Veronica Balaj. O apariție inovatoare, originală, foarte consistentă în dimensiunea ei livrescă și percutantă prin bogăția și nuanțarea ideilor vehiculate.

Veronica Balaj, Parcul Dante – Holograme și pretexte/ Dante Park – Holograms and pretenses, Editura Mușatinia, 2024