Trecut prin prestigioasa școală de Filologie de la Universitatea din Timișoara, Constantin Voinescu are bine consolidate și clar evidențiate reperele culturale, între care se mișcă dezinvolt în relație cu spațiul culturii majore. Poezia sa vine pe această filieră care îmbină resursele culturale cu frumusețea expresiei izvorâtă dintr-o adâncă trăire afectivă în plan existențial. Mărci identitare ale culturii devin toposurile (Roma, Troia, Parnas, Altamira, Lascaux, Levant, Atena, Olimp, Carpați, Balcani, Himalaya, Ithaca, Acropole, Hades, Arnoteni, Siracuza, „Câmpiile Elizee”), nume ale personalităților care au marcat un timp al marii culturi (Homer, Aristofan, Eschil, Arhimede, Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Rembrandt, Bacovia, Mateiu, Platon, Heine, Esenin), opere cu simbolistică aparte (Iliada, Loreley, „cantata de Bach”). Această pleiadă stilistică de îmbinări toponimice și onomastice nu duce spre un aspect livresc al poeziei, ci doar spre o benefică încărcătură literară. Este un semn al ambitusului cultural/literar pe care se mișcă poetul, dar poezia rămâne la nivelul ei specific de meditație.
„Am bănuit, Homer,
că faci pe orbul,
căci te-am văzut umblând
neînsoțit prin Troia
și am văzut
că lui Ulise i-ai arătat
către Ithaca
drumul.
Homer,
ce faci de mult pe orbul!
Nu vezi că noi suntem
mai orbi ca tine,
că rătăcim prin veac
bezmetici
și nu mai știm
să navigăm?”
(Orbi)
Poezia lui Constantin Voinescu are un ritm stilistic adecvat și aproape orice imagine am izola din textul poetic ea devine relevantă pentru nivelul axiologic al construcției poetice. De la statuile coborând de pe soclu (Evadare) la bătrânul flașnetar (Planetă), de la dansul baletistelor albe în ritm bacovian (Poemă) la cel al nălucilor „înveșmântate-n alb” (Năluci), de la spectacolul stelelor căzând în „constelații neștiute” (Cuvânt) la „forfota din Univers” (Discordie), de la secundele care „se torc în fire lungi de borangic” (Năluci) la poveștile nespuse „din Levant” (Levant), de la „visele mele color din tinerețe” la „secundele timpului meu” care trec „două câte două” (Tic-tac!), de la „Bătrânul / turn cu ceas al cetății”, care „măsoară de veacuri timpul / de-a lungul și de-a latul” (Turn) la „noaptea lungă” a planetei prinsă-n jocul întunericului („de-a baba oarba”), nefiind cine „să ne mai dezlege ochii / și în zadar / se face ziuă / iar” (Noapte) se mișcă în poezie imagini de o deosebită relevanță stilistică. „În drumul meu de rouă / am despicat uneori / cât mai adânc / cuvântul” (Drum) spune undeva poetul, marcând un traseu în care imponderabilele stilistice se mișcă liber într-un imaginar poetic elevat. O reverie onirică (dublată de senzații glaciale și imagini străpunse de întuneric —„…și mă trezesc că-mi este frig / și s-ar putea să ningă iar / în noaptea-mi de păcate”; „Se torc secundele / în fire lungi de întuneric”) învăluie ființa străfulgerată de presimțiri:
„Mi-e tot mai somn
și tot mai toamnă-mi e
aș vrea să dorm adânc
pe stogul meu
de fân
și să visez
că este luni
și c-a-n florit
din nou
cicoarea.”
(Vis)
Furând „cuvintelor scânteia” (Deșert), poetul o folosește în combustia creației la o tensiune în care incadescența expresiei poetice se conjugă armonios cu forța meditației existențiale. Existența poetului se confundă cu însuși Cuvântul, devenit mereu protector și reazem în lungul drum al trecerii prin vârste. Constantin Voinescu îi simte și vibrația existențială, îi înțelege și puterea creatoare („…m-am ascuns în cuvânt / ca în scorbura unui copac /[…] Tot în cuvânt / mă reazem și acum / când cobor încet treptele / spre râu” — Reazem). Perceperea ori resimțirea labirintului existențial încarcă de dramatic meditația, iar poezia prinde un fior zguduit de regrete:
„Mă caut
și-mi este tot mai greu
să mă găsesc,
m-am rătăcit prin timp
ca într-un labirint
și-n mână nu mai țin
de capăt
niciun fir.”
(Labirint)
Constantin Voinescu este un poet al profunzimilor culturale răsfrânte în poezie ca suport pentru linia sensibilă a meditației.
C. Voinescu, Știam, Homer, că te prefaci. Editura Alana, Slatina, 2024