Stă întinsă pe canapea cu căștile pe urechi, deși altfel nu ar deranja pe nimeni pentru că e singură în apartament, dar așa replicile actorilor din piesa de teatru pe care o va juca în curând le aude ca venind din interior, din partea aceea a creierului unde se nasc cuvintele, de parcă ea le gândește în același moment în care buzele rotunjite ale actorilor le rostesc făcându-le să reverbereze în microfon și de acolo în mintea ei cu forța unui bumerang. Interpretează o femeie în plină criză de identitate, oscilând între doi bărbați care o iubesc deopotrivă, unul îi oferă confortul maturității, celălalt exuberanța și pasiunea tinereții. În inima ta ai închis dorința, i-ai pus botniță și ai ferecat-o în lanțuri! Ești moartă pe dinăuntru! Fără dorință și fără vise ești seacă și uscată ca un pergament pe care doar mâna istoricului este vie! încearcă tânărul îndrăgostit să o trezească la viață.Ești moartă! repetă în ecou vocea din capul ei și Ioana se afundă și mai adânc în moliciunea industrială a canapelei, își destinde mușchii, cum e să fii moartă? N-o doare nimic, n-ar vrea să fie în altă parte, e în siguranță aici, nimeni nu-i cere nimic, cu maică-sa n-a mai vorbit de mai bine de o lună, de când aceasta i-a reproșat fără nici o legătură cu discuția lor, era vorba despre o colegă de la teatru ce o rugase să repete cu ea o scenă, Te sacrifici întotdeauna pentru alții, i-a reproșat maică-sa enervată dintr-o dată, când te vei gândi în sfârșit la tine? Nu vrei să ai și tu o familie, să ai copii? Ai acuși patruzeci de ani… Nu, nu vrea. Nu poate. Ce să facă dacă încă îl mai iubește pe Ștefan? Nu reușește să se desprindă de amintirea lui, i s-a lipit de oase, când se mișcă, nu patruzeci de ani are, ci o sută parcă, atât de grea e umbra pe care o poartă cu ea. Au fost împreună trei ani, a început ca un foc de artificii, cu fluturii de rigoare, cu strângeri de mână, cu sărutări furate la despărțire în fața ușii apartamentului ei. Apoi au urmat nopțile toride chiar pe canapeaua asta pe care e alungită acum, în patul strâmt din camera ei, pe covorul din lână angora, că nu scârțâie să ne audă vecinii și să fie geloși. Dimineața își beau cafeaua pe balcon, tolăniți pe șezlonguri, încă moleșiți de arșița iubirii. Când pleca de lângă ea, îl dorea din nou, corpul ei tânjea după corpul lui ca și când nu era întreagă fără el.

I s-a părut natural să îi spună într-o zi că dorește un copil de la el, era în firea lucrurilor, se iubeau, erau liberi amândoi. Ștefan trebuia să plece la un congres medical la Viena, era chirurg plastician al mâinii, nu-ți dau mâna mea decât dacă mi-o ceri, glumea Ioana. Ștefan mergea des în deplasări, cariera era foarte importantă pentru el, aspira să își deschidă o clinică privată, era avid de tot ce apărea nou în domeniu.

Lumea i s-a prăbușit când el s-a întors din călătorie. Mai întâi n-a venit imediat de la aeroport la ea, cum făcea de obicei, flămând de îmbrățișările lor. Ioana îl așteptase toată seara, absența lui îi înnebunise simțurile, dormise cu întreruperi în fotoliu, în fața televizorului, gata să sară la ușă. Apoi, a doua zi, Ștefan îi răspunsese la telefon monosilabic, preocupat, încă departe de ea. Ne vedem deseară? l-a întrebat. A pretextat oboseala călătoriei, n-aș fi la înălțime, a râs. Nu știe de ce n-a îndrăznit să insiste, nici să-i ceară explicații. Parcă a simțit. Parcă nu mai erau dintr-o dată ei care își spuneau totul, până la cele mai intime plăceri sau suferințe. O săptămână mai târziu a sunat-o el și a invitat-o la restaurant. S-a îmbrăcat cu o rochie sexy de care el o dezbrăcase deja, s-a machiat cu grijă și și-a prins părul într-o coadă savantă care îi lăsa liberi în jurul feței zulufii copilărești. Ioana, trebuie să mă uiți, nu sunt cel care ai vrea tu sa fiu, nu te merit! A rămas împietrită, întrebările i s-au oprit în ochii măriți de spaimă, ce îi spune el aici, cum adică să îl uite? Îl iubește așa cum e, îl vrea pe el, a înnebunit? S-a întâmplat ceva? reușește să îngăimeze. Ioana, îi repetă calm numele și vocea lui e o mână aspră care o împinge la o parte, tu îți dorești un copil, ai tot dreptul, e normal la vârsta ta, e ceasul biologic, cum poate scoate replica asta ieftină cu ceasul biologic?, îi vine să urle, chiar și să-l pălmuiască, dar nu face nici un gest definitiv, poate glumește, nu sunt pregătit încă, continuă el. Putem discuta, pot aștepta, se arată înțelegătoare, nu am încă patruzeci de ani, mai am timp. E prea dură pentru mine situația asta, îi răspunde el ridicându-se în picioare și turuie ca pe o lecție învățată dinainte, fără să-și tragă sufletul, trebuie să mă înțelegi, mi-e insuportabil să te văd tristă, neîmplinită, știu cât de important e pentru tine să ai un copil, iar timpul trece. Dar eu nu pot acum, nu mă simt în stare să las totul deoparte și nu vreau să te fac să suferi! S-a ridicat și ea în picioare, scaunul s-a răsturnat în spatele ei, lumea a amuțit, în capul ei s-a făcut liniște și o tăcere neagră i-a coborât pe ochi. Îl aude ca printr-o pânză groasă rugând-o să-l ierte și să-l uite. Ești o femeie minunată, ai să întâlnești pe cineva care să te merite, vei fi mai fericită fără mine… dar nu știe dacă el mai e acolo sau dacă ea și-a imaginat frazele acestea. S-a clătinat și cineva a susținut-o, a ridicat scaunul și a ajutat-o să se așeze.

A trecut aproape un an. Nu l-a mai revăzut. Și-a șters contul Facebook ca să nu fie tentată să-l urmărească.

Ajunge cu întârziere la repetiție, circulația era complet blocată pe Republicii se scuză încă gâfâind de efort, alergase din parcare până la intrarea laterală a teatrului, de pe Alba Iulia.

Cu Victor mai jucase și în alte piese, erau prieteni, își dădeau replica și în afara scenei, repetau împreună mai ales înainte de premieră într-o cafenea situată lângă teatru. Pe Tiberiu însă îl întâlnește pentru prima oară. Pare chiar mai tânăr decât personajul pe care îl incarnează. Repetiția avansează haotic i se pare ei, Tiberiu se maimuțărește, joacă exagerat rolul tânărului amorez, face paradă de gesturi teatrale, râd cu toții, iar ei nu-i vine să creadă că acum o oră stătea răvășită pe canapea, moartă pe dinăuntru. Veniți la bar să mai repetăm puțin? îi întreabă pe cei doi actori. Victor nu poate, îl așteaptă soția acasă, copiii au școală mâine și el mai trebuie să facă și niște cumpărături. Eu vin! zice Tiberiu și îi ține pardesiul să se îmbrace. Ioana ezită o secundă, nici măcar nu-l cunoaște, apoi își spune că e ridicolă, e poate mai bine să se familiarizeze unul cu altul, vor juca scene fierbinți împreună, e o ocazie să se apropie puțin.

Tiberiu comandă două whisky coca fără să o întrebe, poate că asta e băutura obișnuită pentru cei de vârsta lui, citesc în dialog textul, mănâncă sărățele, gustul dulce acidulat al băuturii maschează tăria alcoolului, sunt la al treilea rând de pahare, barmanul înlătură „cadavrele” imediat ce se golesc. Cu el nu trăiești, doar supraviețuiești, lasă-l, părăsește-l, vino cu mine, ieși din hibernare! îi dă replica Tiberiu și se apleacă asupra ei pentru un efect cât mai realist și mai convingător. Apropierea lui o amețește, are dreptate, de când a plecat Ștefan nu mai trăiește, așteptarea nu e viață, e o gaură neagră care te înghite. Dorința de el și dorința de a avea un copil de la el se contopesc într-una singură și o macină ca un gol interior care nu se umple cu nimic. Vino cu mine, îi îngână și ea cuvintele, îl ia de mână și merg ținându-se unul pe altul în brațe spre mașină. Dar înainte de a urca, Ioana se răzgândește și oprește un taxi.

Aerul de afară o răcorește, i se face frig și se strânge în el, e dezordine la mine, n-am avut timp să strâng, se scuză cu capul înfundat în haina lui.

Dopul pocnește cu zgomot aproape vesel, nu am whisky, dar am o sticlă de șampanie pentru zile mari! Ce sărbătorim? râde și toarnă în pahare, apoi îi întinde unul dintre ele. Tiberiu o privește pătrunzător, ea se întreabă dacă e încă în pielea personajului din piesă. Pe noi, îi răspunde și o atrage spre el, o sărută încet pe buze, apoi se lipește de ea și o duce în brațe până la canapea. N-am prezervativ, îi șoptește conspirativ la ureche, nu e nevoie, îi răspunde ea fără să se întindă mai mult asupra subiectului, ceea ce poate însemna: nu e nevoie pentru că iau anticoncepționale, ceea ce nu e chiar exact fiindcă de la discuția cu Ștefan la restaurant se hotărâse să renunțe la ele, convinsă că se va răzgândi și se va întoarce la ea, poate să însemne și altceva, o dorință pentru care nu are cuvinte, care doarme în adâncul corpului ei vid atunci când nu o roade din interior ca un vârtej.

Întreaga sală s-a ridicat în picioare și ropotele de aplauze au chemat din nou actorii pe scenă. Bravo! Bravo! E ultima reprezentație a piesei. Ioana a îmbrăcat o rochie largă care-i ascunde rotunjimea nouă a pântecului. Nimeni nu e la curent, cu Tiberiu a clarificat lucrurile de a doua zi: au băut prea mult, a fost o scăpare din partea ei, el e prea tânăr oricum, nu a fost nimic între ei serios. Doar dorința, dar acesta rămâne secretul ei.