Prozator de o elegantă discreție, dar productiv, cum l-a văzut G. Dimisianu, semnând un lung şir de volume, încercând a impune o nouă viziune în sfera romanului istoric, despărţindu-se, firesc, de limbajul arhaizant-eroizant, Radu Ciobanu (n. 1935) s-a refugiat în Istorie, brodând „ipoteze epice”. Evident că efortul reconstitutiv-problematizant se bazează pe o temelie documentară; şi că, dincolo de „concesiile uzuale”, sub imixtiunile politicului, refugiul i-a îngăduit să cultive romanul reflexiv, testând chiar relaţiile cu Puterea, ca „temă captivantă”, transferată, însă, în alte epoci. Când aştepta un verdict editorial în privinţa romanului Heralzii (1983), trecut prin furcile „superavizării”, cu rânduri de modificări, scriitorul, înţelepţit, nota în Jurnal că ar trebui să evite cărţile „pe evenimente”, supuse atâtor interpretări conjuncturale, fluctuante. Şi că, orice ar fi, trebuie să muncească, aşteptând „loviturile hazardului”, inevitabile. Când încheia Vămile nopţii (1980), trăia, euforic, „catharsisul”; dar ştia prea bine că îndoielile vor veni.

Începuturile sale se leagă de rodnica ucenicie timişoreană, debutând cu schiţa Băiatu în Scrisul bănăţean (1958). Trăitor, vreo 25 de ani, în urbea de pe Bega, a cochetat cu poezia („o iubire pierdută”), frecventând Cenaclul tineretului; a abandonat, în anul IV, Agronomia, luând drumul Clujului pentru a urma filologia (1959-1964), sprijinit de Lucian Valea, cu rol providenţial. După absolvire, „exilat” la Deva, ca profesor „la seral”, a făcut din scris un mod de existenţă. Acolo, în acei ani, fiind singurul membru al Uniunii Scriitorilor, „primit fără stagiatură” (precizează), după apariţia Crepusculului (1971), „o carte de nădejde”, s-a împărţit între şedinţele la care era convocat de foruri şi scris. Dar marea sa dragoste rămâne Timişoara, un oraş „lipsit de complexe”, european, cum va mărturisi într-un lung interviu, provocat de Simona Branc (v. Recurs la raţiune, Editura Excelsior Art, 2011). Ghid de nădejde prin Timişoara de altădată, el va propune fabuloase incursiuni topografice, fie dezvăluind „un oraş molâu”, cu negustori, cămătari şi „case leproase” (precum în Crepuscul), fie reconstituind Timişoara copilăriei, în Arhipelagul (1987), un roman castrat la Facla (vezi episodul ocupaţiei oraşului, de către sârbi).

Din exerciţiile prozastice, digitaţii pregătitoare, evident, adunate în volumul de debut (După-amiaza bătrânului domn, 1970) va trage, prin nuvela care dă titlul culegerii, primul capitol din Crepuscul, un volum bine primit, construit pe formula romanului social. Crepuscul se vrea o frescă socială, urmărind, coborând în atmosfera epocii, destinele unor familii, cu orgolii de clan. Biografia magistratului Sever Moldovan, un maestru al barei, descendent, pe linie maternă, din oştenii lui Avram Iancu se împleteşte cu radiografia societăţii transilvane, vestind „zorii unor vremuri noi”. Cercetând astfel de biografii în rama epocii, Radu Ciobanu va prinde, odată cu Nemuritorul albastru (1976), „gustul romanului istoric”. Dar e vorba de un roman istoric „actualizat”. Scriitor profesionist (din 1973), cum mărturisea, prozatorul s-a fixat, în urma unei excursii bucovinene, vizitând mânăstirile, asupra zugravului Toma, autorul picturilor de la Humor. Ca om liber, zugravul sucevean se înfruntă cu Petru Rareş, prozatorul opunând vocaţia artistică orgoliului voievodal. Adică, relaţia artist / putere, cu evident substrat polemic, cercetând aici, ficţionalizând, cu „afecţiune adversativă”, o legătură neprobată documentaristic. Dar tema puterii, dezvoltată şi în Vămile nopţii (a doua parte a Nemuritorului), îmbracă o aură fantastică (vezi, de pildă, apariţia gâdelui – „Cel Care Trebuie” sau calul care „bântuie”) şi narează, în raportul artist / cărturar şi putere, despre orgoliu, loialitate, trădare. Altfel spus, despre creaţie şi existenţă, un meşter Lorenzo definind sensul artei; adică neistovita căutare a lui Dumnezeu, revelat „prin frumuseţea pe care ne învrednicim s-o naştem”.

Şi Călăreţul de fum (1984) glisa între real şi imaginar, folosind un material documentar ficţionalizat, surprinzând prin formulă. Cu figuri atestate istoric şi un „fond” de întâmplări cunoscute, „cuplul” scriitor / Martor, pe baza unui jurnal de campanie al unui ofiţer „exemplar”, obişnuit „să gândească”, câştigă carnaţie epică şi salvează vibraţia omenescului. De fapt, Radu Ciobanu nu urmăreşte sever reconstituirea, respectuos cronologic, cât problematizarea, alternând perspectivele narative, convergente unor teme generice, cum s-a observat. Şi alte titluri, valorificând diversificarea formulelor discursive, se circumscriu politicului, de la Linia şi sfera (1982), unde Vasile Lupu putea fi citit, devoalează autorul, ca „un fel de prototip al lui Ceauşescu”, la Roata lumii (1988), unde Miron Costin ne povăţuieşte că „scrisul de cărţi este fără sfârşit”. O istorie „epistolară” descoperim în Heralzii, pendulând, în Ardealul începutului de veac, între cotidian şi istoric, confruntând destinele paralele a doi ziarişti (Nestor Prodan / Voicu), primul, închis, constatând că „scrisul îi dă putere”. În fine, dacă Steaua fiecăruia, apărut în 2004 (după 15 ani), era un roman „întârziat”, Casa fericiţilor (1986) se dorea un roman de actualitate, nonconformist, deşi Radu Ciobanu nu prizase stilul esopic şi nu frecventase „crescătoria de şopârle”. A mai tipărit, după ’89, pliindu-se pe cerinţele pieţii (descoperind, cu aviditate, religiosul), un Mic dicţionar de cultură religioasă (1994) şi Dicţionarul rostirilor biblice (1996), ambele la Helicon.

Cu adevărat remarcabil, ca raţionalist superstiţios, neîncrezător în inspiraţie, se dovedeşte Radu Ciobanu în paginile de Jurnal. După ce, fireşte, a propus un impozant edificiu prozastic. Ţărm târziu (2004) povesteşte despre starea de graţie (ca „timp moral”) şi chinurile scrisului, despre continuitate şi „tonul just”, despre cavalcada de întămplări şi defulări (refuzând, de pildă, la Deva, în „amestecătura” revoluţionarilor, postura de lider). Sau despre „principiul echilibrului”, văzut în durata istorică, orice eşec pregătind un nou rost (cum va dovedi în „lecturile empatice” adunate în volumul Între dezastre şi miracole, 2014).

Irepresibilă, deghizată uneori, nevoia de confesiune se adăposteşte, de regulă, într-o „formulă incertă”, de o duplicitate nescandaloasă, amestecând biograficul şi fictivul. Anii din urmă probează un „tsunami” al memorialisticii. Botezat roman, jurnalul merge, cum s-a observat, spre dezliteraturizare; devine o proză a banalului, alungând, ar spune Livius Ciocârlie, orice „boare de sens”. Radu Ciobanu (în Arhipelagul) avea, totuşi, alte orgolii. Considerat de unii (G. Pruteanu) o carte „accidentată”, departe de tentaţiile cosmeticii literare, romanul lui Radu Ciobanu nu râvneşte, în numele mitului sincerităţii, la o nouă identitate: nu propune o schimbare a măştilor, nu iubeşte oglinzile mincinoase. Dacă pagina de jurnal trăieşte prin scrisul nervos, prin febrilitatea gândului, ţintuit în albul arendat al paginii, însemnările lui Radu Ciobanu dovedesc un uşor răsfăţ calofil. Peste ele curge blândă, mieroasă, lumina retro. Pătrundem într-un arhipelag populat de o lume care a fost; nimic, ne avertizează prozatorul, nu poate fi „salvat în întregime”. Fragmentarismul e implacabil. Sentimentalul Radu Ciobanu invocă puterile clanului, Periamul cu mirificele tărâmuri ale vacanţelor, cititul în cais şi explorările în bibliotecă; retrăieşte exodul spre Bazoş şi „intrarea într-o nouă vârstă”, prin apariţia Silviei (întâlnire învăluită în abur erotic). Înţelege că suferinţa e una dintre feţele vieţii şi rememorează clipele grele, ceasurile de crepuscul; oferă un admirabil roman al Timişoarei de altădată, înviind cadre estompate de frigul uitării. O lume aşezată, cuminte, care nu dispreţuieşte toleranţa, care iubea prudenţa. O nostalgie admirativă erupe pentru oraşul „fără seamăn”, pentru parcurile lui fabuloase, topind contrastele etnice şi lingvistice, întreţinând un humus artistic.

Dar romanul lui Radu Ciobanu este şi un jurnal de creaţie. Consemnează lecturile („înghiţind” cărţi tangente cu tema care-l frământă), recunoaşte cu francheţe neliniştile, căutările, tatonările. Este obsedat de cartea lui Toma, are voluptatea de a se scufunda într-o epocă; ţinteşte fresca şi vrea atmosferă cotidiană, demitizată. Are ambiţia de a reabilita romanul istoric (plasat la periferia gustului), de a trezi trecutul şi acuză „frica de început”. Ezită. Simte că se apropie „ceasul facerii”. A adunat un „material haotic”, e ameninţat de „epuizarea documentării”. Scriitorul are zile de graţie, trăieşte pentru fiecare propoziţie aşternută o mare bucurie. Şi, imediat, e asaltat de îndoieli; scrisul merge lent, resimte zădărnicia unor pagini. Avem în faţă, aşadar, o diagramă a „eroismului” scriitorului, pendulând între credinţa utilităţii şi gândul nemulţumit, răzvrătit, neantizându-i încercările.          Urmărim, tot pentru documentarea la „Cartea Zugravului”, o expediţie în Bucovina, eliberând ancestrale afinităţi; oamenii sunt deschişi şi domoli, prozatorul e entuziasmat. Invocă „duhul”, culoarea, tonalitatea, amendează zilele noastre expeditive, pândite de superficialitate, gloata turiştilor, cântă „civilizaţia lemnului”. Se simte acasă, parcă n-ar mai pleca, glorificând, prin popasul sucevean, o cetate născută „din nevoie”, nu din trufie.

Arhipelagul era şi un graţios jurnal de lectură. Zidit între cărţi („Simt nevoia de aer şi de mişcare, dar nu mă îndur”, recunoştea), scriitorul îşi reactiva spaime latente. E terorizat de „golul” dintre două cărţi. Notele de lectură deconspiră un cititor rafinat, animat de o voluptate migăloasă. Textul musteşte de observaţii inteligente. Scriitorul ne introduce în laboratorul propriu, dar nu-şi maschează nemulţumirile privind „felul în care scrie”. Caută dialogul. Ne provoacă fiindcă „arta este singurul teritoriu liber al lumii”. Arhipelagul, ca jurnal lapidar, se dovedeşte un carusel de imagini şi sedimente livreşti, hrănindu-se din singura certitudine: trecutul. „Arheologia” lui Radu Ciobanu se desfăşoară cu rezonanţe afective, „sub steaua nostalgiei”, filtrându-şi cu eleganţă combustiile.

Obsesia trecutului stăpâneşte acest teritoriu epic. Dacă romanul Heralzii, de pildă, radiografia Ardealul începutului de secol (agitând „trâmbiţele de argint” ale unei generaţii active), gazetarii fiind vestitorii (heralzii) noii lumi, ca „revărsare testamentară”, dacă presiunea cotidianului hrăneşte o viziune antieroică (înălţimea morală şi zonele „infecte” coexistând), Crepuscul traversează, în numele orgoliului de clan, medii felurite şi ne aduce în pragul „unor vremuri noi”. Un falnic bătrân, avocatul Sever Moldovanu, fost senator, se stinge odată cu „crucificarea României”, anunţând ruptura, evenimentele în avalanşă, dezorientarea, prăpădul. Retipărindu-şi, în 1992, romanul Crepuscul (premiat în 1971 de Uniunea Scriitorilor), el recupera fragmentele eliminate de vigilenţii cenzori.

Mare cititor, bucurându-se de cărţile altora, Radu Ciobanu ia atitudine. Manifestă un interes activ faţă de problemele cetăţii şi deplânge atrofia civică. Ca şi alergia la elite, grotescul vieţii publice, comunismul rezidual, nostalgia toxică etc. Însemnările sale devin „îngândurări”. Laudă rezistenţa prin cultură, câtă a fost, ca „realitate stenică” şi crede că aşa-zisa cultură de masă este o „scorneală ideologică”. Nu suportă inflamările patriotarde şi ar dori o veritabilă recuperare a Sărbătorii, inclusiv prin revizitarea lui Eminescu, dincolo de crusta banalităţilor solemne şi abundenţa „parastaselor”. În fine, solidar, comentează entuziast fervoarea creativă din Mitteleuropa. Este, categoric, un om al dialogului. Ca dovadă, realizează un Dialog peste Atlantic (2006), împreună cu fostul coleg Peter Freund, „americanul” retrăind nostalgic farmecul „insulei timişorene”, de negăsit în alte părţi. Sau Dincolo de aşteptare (2016), navigând „de la un subiect la altul”, alături de Monica Pillat, cei doi cunoscându-se „doar din cărţi”. Reproşându-şi că, în 1975, „a trecut” pe lângă Nemuritorul albastru, Nicolae Manolescu lăuda această carte-dialog, observând complementaritatea celor doi „corăbieri imaginari”, navigând „melodic” de la un subiect la altul, elanul confesiv fiind însoţit de avizate comentarii critice. Iar livrescul fiind îmbibat de amintiri. Scrisul poate fi „o stare muzicală de spirit”, îndulcind suferinţa. Sunt, desigur, momente de cumpănă, stârnind reflecţia; suferinţa (adică, harul ei) devine un suport spiritual, permiţând tandemului „să înfrunte largul”. După „plecarea” Nicoletei, devotata soţie („care a fost şi totuşi a rămas”, cum suna o dedicaţie), o prezenţă luminoasă, protectoare în viaţa scriitorului, Radu Ciobanu a traversat ani grei, găsindu-şi refugiul în evadările nemţeşti, la fiică. În tristeţea unor ceasuri crepusculare, contemplând vraful cărţilor necitite, explorând, prin romanele sale, un trecut „mereu semnificativ”, Radu Ciobanu şi-a desfăşurat viziunile într-un timp revolut, palpând, de fapt, temele existenţei. Inevitabil, tema călătoriei existenţiale se plachează pe cea a aşteptării, pândită, îmblânzită, râvnind ceasul cel bun („ceasul facerii”). Or, credincios regimului diurn, cu orar de „beamtăr conştiincios”, încordat şi sceptic, cu adaptări şi replieri, Radu Ciobanu încearcă să împace lucrarea misterului cu treptele înţelegerii; pare chiar, episodic, a se lecui de prozaism, sub presiunea „imboldului aerian” şi a „mostrelor onirice”, livrate de imaginativa Monica Pillat, cu acces la trăiri înalte, desfăşurând viziuni în plasmă mitică. Dar prozatorul, pe urmele lui Kundera, rămâne „un explorator al existenţei”, refugiat în Istorie, diseminat în puzderia de „euri experimentale” (personajele), îmbrăţişând un caracter polemic disimulat. Încercând a-şi proteja o operă nepătată, fără a culpabiliza, excesiv, vremurile.Acel „exotism temporal”, mereu pomenit, învederează că romancierul a fost anexat, irevocabil, seriei „istorice”, înţeleasă ca „opţiune definitivă”.

Scriind despre Arhipelagul (la o a doua ediţie, trasă, în 2015, la Limes, cu mici adăugiri şi rezecţii), Mircea Anghelescu nota, încântat, că e vorba despre o carte fermecătoare, aparţinând unui rafinat memorialist, resuscitând şi ordonând – retras în umbra trecutului – şuvoiul amintirilor, pe traseul devenirii unei personalităţi. Radu Ciobanu, scria ferm criticul, rămâne „unul dintre cei mai personali şi mai importanţi prozatori ai generaţiei sale”, „cu un loc consolidat (subl. n.) în istoria romanului românesc contemporan”. Din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa, recunoaşterea, deşi întrutotul meritată, întârzie. Tot Mircea Anghelescu, prefaţând a doua ediţie, revăzută, a Heralzilor (ICR, 2017), nu ezita a-l califica drept „un mare roman”, văzând în autor un „puternic creator de lumi”, împăcând harul narativ cu o crâncenă documentare. În fond, şi memorialistica sa, dezvăluind un „poet al amintirii”, chiar pigmentată cu obsesive inserţii privind caznele scrisului, tot o ieşire din timp propune. Cine a cercetat însemnările sale, acele Efemeride de tinerețe încredințate Apostrof-ului, va descoperi în tânărul scriitor, la tot pasul, profesionistul; el se întreabă, frisonat, asupra rosturilor literaturii terorizat de zădărnicia unor pagini, trăiește „în miezul infernului literar” și face eforturi de repliere, urnește greu un nou capitol, se simte „stors”, încearcă să-și limpezească potopul de gânduri, acuză „golul” dintre două cărți (una încheiată, cealaltă incertă), vizitează librăriile și e mândru de agoniseală, se răsfață citind și notând cu hărnicie. De fapt, urmează – anticipând – sfaturile prietenului Freund, mândru de „identitatea timișoreană”, testând „adaptarea creativă la mediu”. Iar paginile sale „îngândurate” par a-i da dreptate lui Laurențiu Ulici, criticul observând că Radu Ciobanu e ancorat în „subspecia romanului biografic”, împăcând anecdotica și reflecția. Cronicar al Ardealului idilic, prozatorul-arheolog urmează o linie ardelenească încastrând topografii timișorene și voiajuri mitteleuropene, convins că importante cu adevărat sunt amintirile pe care le lasă cărțile. Și că „lecturile empatice” (v. Între dezastre și miracole, 2014) ne conduc înspre „un nou rost”, vestind o întemeiere. Romancierul rămâne, cu vorbele lui Milan Kundera, „un explorator al existenței”.