Întrebarea ce și-o pune astăzi un om cu viața agitată de relația cu cei din jur, de nevoia imperioasă de a face bani, de a urca social, politic… în fine, de a accede spre un altceva, oricum mai bun, chinuindu-și clipele scurte ale existenței (ce i se numără undeva, ca și obsedantele cifre roșii sau verzi de pe toate șoselele lumii, de la intersecții), fără să țină seama că fac parte intrinsecă din timpul acordat lui de trup, de Dumnezeu, de univers sau de Parce, n-are nici o legătură cu privirea retrospectivă a unui cleric mâniat pe Quatrocento. O epocă trecută, despre care poate nici n-are habar, cum nici viitorul nu-i spune nimic mai mult decât canalele televizorului, radioul, puținele ziare tipărite, unde-și fac numele și numerele cobitorii, hipercomentatorii cărora li se pare că au deslușit un semn al unor evenimente ce se vor petrece cu siguranță, determinându-l pe ostenitul lucrător venit acasă să-și umple un pahar cu ceva tare ori să ia o pastilă ce dă sigur dependență, înjurându-i tare sau în gând pe cei despre care crede el ori comentatorul că sunt capii tuturor răutăților viitoare.

De citit, dacă o face, va încerca să caute ceva pe măsura stresului ascuns deja în el, oricum, cât mai departe de vreuna care să-i aducă aminte de viața lui, a familiei, a părinților sau a uitaților bunici, apoi, sub efectul drogului chimic sau alcoolic, va dormi buștean și va visa, eventual, în timpul scurtelor REM-uri, care-i va aduce aminte pe moment, dacă trezirea din somn nu e prea puternică, de o viață a altcuiva, deși acolo tot el e personajul central. Pus în fața unor situații inedite, grave, speriindu-se doar dacă se va vedea înecat într-un șuvoi de apă învolburată de vreo viitură, ori zburând și căzând de undeva dintr-un satelit căruia i se va fi deschis un hublou sau chepengul de siguranță și se va vedea apropiindu-se de pământ cu viteza unui turbo-jet, apoi trecând prin acoperișul unei case, prin pivnițele ei, spre un centrul de planetă mai luminos decât Soarele, depășindu-l și pe acela pentru a ieși prin acoperișul unei case de pe cealaltă emisferă și revenind în fața hubloului de unde a căzut sau a chepengului care s-a deschis accidental. Se va trezi asudat, îi va povesti totul disperat soției, soțului sau persoanei aflată de cealaltă parte a patului. O va îngrozi și pe aceea cu detalii în plus despre senzațiile prin care a trecut, apoi vor bea la masa din bucătărie încă un pahar de tărie, cât să uite amândoi totul.

Pentru el, faptul că Michelangelo a găsit mai mult dinamism, mai mult sânge vărsat al nefericiților din Vechiul Testament, alungați din Rai, care se căsăpesc perechi sau individual, i se va părea mai apropiat de viața de fiecare zi de atunci, din veacurile ce au urmat, ca și de azi, decât eterna „iubire a aproapelui„. Aia e deja altceva, cu două direcții clare: spre sex sau spre idila de taină, în mintea lui și a sutelor de generații care s-au succedat. Și astăzi, mai mult, mai disperat decât oricând, de parcă proorocirile antropologilor, bazate pe cercetări reale, dintr-o lume ascunsă cunoștinței celorlalți, ar muta Apocalipsa către anul 2030, adică aproape poimâine.

Citind acum cărți de literatură contemporană, scrise de oameni maturi, ajunși – vorba țăranului – către „al treilea pătrar al vieții„, îți dai seama că „aproapele„ din Noul Testament devine mai mult un simplu gest de binefacere pentru cineva necunoscut. Copiii își părăsesc părinții, fără să le mai pese că abia atunci, în al „patrulea pătrar al vieții„, ar avea nevoie mai mare de un ajutor, de cineva apropiat. Dar, din nefericire, ceea ce rămâne în sufletele majorității e dezbinarea, amintirile ce despart, cum popoare întregi găsesc mereu să scoată la suprafață doar ceea ce le desparte, o istorie însângerată ca Vechiul Testament.

În frescele din Capela Sixtină nu apar decât principalii jucători, să le spunem eroi, nu și figurile silfidice ale proorocilor ce anunțau evenimentele viitoare. Nici Ilie, Ieremia sau Enoh (ultimii doi fiind, de fapt, singurii călători spațiali din istoria nescrisă sau devenită apocrifă după severul conciliu de la Niceea, din 325), nici Iona, ca urmașii lui Michelangelo să aibă acces, mai apoi, în timpul trecerii artei spre manierism, când apar amestecate și figuri ale antichității, zeități ciudate ce readuc în mintea privitorului bacanalele unei lumi ce se simțea mai sigură pe puținătatea ei cunoscută atunci, chiar în timpul imperiilor, decât cea globală de acum, unde legătura dintre oameni se face prin teamă, spaime ancestrale readuse de minți obsedate la suprafață, suspiciune și gesturi ultime, definitive ca și celebrul dialog dintr-un film citalian: „Com e Giovanni?„… „E morto„… „Com e morto?„… „E morto definitivo„…, spuse fără urmă de regret, ca într-o comedie umană contemporană, scrisă de un Balzac frivol, cinic.

Barocul va duce mai departe despărțirea de „epoca întunecată a evului de mijloc„, eliminând și ultimele urme din ceea ce mai deținea oareșcare spiritualitate creștină în Renaștere; cu câteva excepții, devenite azi preluări succesive ale acelorași puține reprezentări din Noul Testament, prezente în mai toate bisericile catolice, fi ca sculpturi, fie ca metope-tablou… Grație evoluției incredibile a științei, prin eliberarea rațiunii de canoane, eliminate din start de protestanți și de toate celelalte forme ale lui de azi, când orice individ cu imaginație și bun orator poate deveni el însuși trimisul sau întruparea lui Dumnezeu pe pământ. Exemplele sunt atât de numeroase, încât nu mai are rost să mai fie amintite, mai cu seamă după ce, ani la rând, după experiențele trăite în India, China, Japonia, europenii și frații lor de peste ocean au descoperit ceva nou, ce li se părea mai aproape de felul lor de viață, pe care l-au preluat rațional.

E drept că școli înalte, și nu puține, din Occident au făcut o mișcare inversă, încercând să-și impună dogmele prin ridiculizarea a ceea ce se pot numi azi tehnici de relaxare sau religii-filozofii de moment, într-o mixtură confuză a spiritului, ca și prezența unui om de primă importanță la un dineu, în adidași, jeanși și un frac cu coadă. Cam așa arată, spiritual, moral, în timp ce credința islamului, cu toate facțiunile lui, care se ucid între ele ca în vremea Vechiului Testament, își urmează, în felul său, credința nețărmurită în Mahomed. După coșmarul din noaptea trecută, omul nostru rămâne cu certitudinea că i se va întâmpla ceva foarte grav și repede. El n-are timp de lecturi, iar dacă merge la Paris sau Sankt Petersburg, nu va vizita muzee, iar dacă ghidul sau altcineva îi va spune că Muzeul Orsay a fost o gară, va fi la fel de rece ca și la vizitarea Ermitajului, unde va reține, eventual, ca și la Tretiakov, în Moscova, că acolo au avut loc lupte grele cu doar 75 de ani înainte – la care, sau în care, dacă-și aduce bine aminte, i-au murit bunicii, adică figurile alea pereche din niște poze în sepia cartonate, pierdute pe undeva prin podul casei lor, care între timp s-o fi dărâmat, ars, inundat (ca în visul lui), în fine… Oricum, ultima impresie va fi despre vodka Stalinskaza și icrele negre de morun. Pozele lui colorate, făcute cu aparate sofisticate și postate pe facebook, cu familia, îi vor aduce aminte de un timp de ieri, când încă mai avea copiii cu el și nu era divorțat a patra oară.

Au dispărut eroii? Da, ca și geniile. Totul stă parcă pitit într-un colț al creierului planetei, ocupată temporar de oameni, un locșor mai mic decât hipofiza, despre care se mai știe ceva, dar care are legătură doar cu indivizii, cu comportamentul lor urmărit îndeaproape de o armată de medici, polițiști, spioni ș.a., să se știe fiecare amănunt despre fiecare dintre cele, în curând, 9.000.000.000 de oameni, dacă a făcut ceva grav sau n-a citit la timp cifrele ce se succed pe semaforul de la trecerea de pietoni. A dispărut istoria, filozofia, etica, estetica… logicile toate, în afara celei matematice, necesară încă unor calcule ce trebuie să ducă către o realitate încă nebănuită.

Ce mai poate reprezenta pentru el Quatrocento? Dacă a existat așa ceva… Iar chinurile prelatului doct de a atrage atenția asupra unor detalii istorice care au modificat gândirea sunt chirăituri, mai puțin interesante decât surprinzătoarele afirmații ale unui papă de acum. Poate că un medic genial, ca atâtea genii rămase azi în anonimatul unui grup restrâns, va găsi totuși locșorul ascuns al hipofizei umanității.