În  2020, ”anul pandemiei”, Amalia Brăescu și-a publicat teza de doctorat – un spectaculos eseu despre creatorul fenomenului Păltiniș: Constantin Noica – Ontologia identității naționale și modelul cultural European. În același an, autoarei i-au apărut și două volume de versuri, Poezie de carbon (Editura Art Creativ) și Noxe și doxe, la Editura Brumar. Între cartea de debut, Corecturi, lansată în 2016, și versurile din cele două noi culegeri de poeme era o diferență aproape irelevantă. Amalia Brăescu scrie o poezie cerebrală, încifrată, suprarealistă, cu o muzicalitate aparte, strict controlată, stranie – datorită rimelor care segmentează din loc în loc versurile și le fac să curgă precum apa unui râu de munte a cărei albie e plină de bolovani și stânci. Deliberate, uneori, spontan-aleatorii, alteori, acestea țin (și) de spiritului ludic al autoarei, de voluptatea de a jongla cu vocabulele, de a le testa limitele, deloc străină, dincolo de duritatea decupajelor, de o translucidă doză de sarcasm și (uto)ironie). Poemele sunt, de regulă, integrate într-o construcție savantă cu arhitectută complicată, plină de arabescuri și contorsiuni, concepută după regulile contrapunctului în muzică. În Noxe și doxe, de pildă, fanteziei jucăușe a noxelor (nouăzeci și patru la număr) li se juxtapuneau doxele (18) ce reprezentau, ipotetic vorbind, replici ale rațiunii la felul în care sunt așezate și există lucrurile lumii. Noxele  alcătuiau unui discurs năvalnic, dezordonat, cu destule sclipiri de poezie adevărată. În schimb, doxele, aveau versurile grupate și separate totodată de exclamația revelației (a!) și erau structurate în jurul unor rostiri cu tentă sapiențială și alură de reflecție metafizică.

Monstruos distorsionate, imaginile realității sunt reluate în aceeași manieră și în infinitul vrea nimicul*. Pentru Amalia Brăescu, starea de poezie se confundă și aici cu o intensă stare de exasperare, paralizantă, vecină cu sufocarea. E ca o perpetuă coborâre către și prin bolgiile în Infernului. Ca și în volumele anterioare, și aici rostirea are o stranietate neobișnuită, e diformă, segmentată de rime, uneori succesive, alteori în cascadă, sensurile sunt opacizate de/prin repetiții, reluări și anadiploze: ”un viu și-un mort legați de-același rug/ și-o sug/ sunt arși de vii și morții/ curg/ din viol sacru,/ macru/ se smulge/ rugul aprins cu sânge/ curge/ ard împreună stigmat uitat mărită/ murgă/ în murg/ nu poate acel ce vrea a nu putea avea un/ rost/ în burg/…/ în cerul altei guri fost-ai / când ai fost să fii/ christ”. Sau: ” din lup mă rup/ mă plimb cu limba în trup/ din frig zbucnește lup/ absent în trup”. Limbajul e frust, dur, tăios, cuvintele (uneori chiar inexistente în dicționare, inventate, precum flageton, ori substituite cu sinonime puțin frecventate, ca urogalus în loc de cocoș etc.), intră în vârtejul contaminării formale și semantice; sunt șocante, condondente, imprimă poeziei rezonanțe retezate de tăieturi imposibil de anticipat, de schimbări de ritm, modificări imprevizibile ale direcției discursului poetic. Inventivitatea atinge cote paroxistice, bizareria și lipsa de inhibiții afectează inclusiv titlurile, atunci când acestea există: piperul din sânge apa nu o suge, himen, matcă de vierme, o femeie care-și pune vodcă în ceai, vezi ne-verzi, din pustă mă (s)mulg ș.a.m.d. Textele urmează ritmurile unei alchimii inventate, accesibilă doar poetei; sunt aidoma unor suprafețe acvatice în care lumina se reflectă cu irizări neașteptate fiind, în egală măsură, și întuneric.

Mai mult decât în volumele anterioare, poeziile Amaliei Brăescu din infinitul vrea nimicul au ceva de ritual satanic. Par a ține de oficierea ceremonialurilor  păgâne, proprii unei/unor civilizații revolute, utopice, întoarse cu susul în jos, animiste, populate cu metale și arome grele, cu personaje fantomatice, goale pe dinăuntru. Ca în picturile lui Goya, versurile apar învăluite în umbre frisonante, hieratice, spăimoase, induc neliniște, produc fiori reci pe șira spinării: ”în strana ce-i înfășoară blana,/ încărcată cu lumea,/ sugându-și din labă întunericul,/ al ei sfeșnic rotește nimicul sferic/ autosecționată în vedere de sus/ de la rugăciunea ce punea foamea în iad/ acolo unde talpa arde tainic/ i s-a permis în exces accesul la naos/ unde roada își roade pomul/ mladă a neființei odorul/ – spinii, în erect eres”. Tentația încifrării, a rostirii greu de descifrat e, cum se poate constata, o componentă esențială a viziunii Amaliei Brăescu. În mod deliberat, poeta își obliterează discursul, îi disimulează înțelesurile, îi maximizează nu atât doza de mister, cât pe aceea de intraductibil, de ininteligibil. Criptarea sensurilor este motorul cel mai activ al versurilor, sursa stranietății lor funciare, și ține de chiar substanța poeticității lor. Ea vine dintr-un soi de dezlănțuire a unei revoltei, a unei furii scăpate de sub control: ”zările îmi spală forma/ apun și îmi dictez norma/ scosu-mi-ai, din ipostazele firii,/ mii de metastaze ale furiei,/ reflexie stau fără tine,/ urgia, ce-n iubire-și  strânge firea, / îmi șterge fața cu ne-veșnicia/ aprinsă de iubirea ce te stăpânește – / propită pe drum stă mierea din vrerea-i izvorâtă/ arată ce parte a firii hărțuiește vena otrăvită/ din iubire zăvorâtă se stinge ura/ în partea ascunsă ce se arată-i  / fierbinte  în moduri diferite/ aleargă ascetă în spini / cum cere legea coloanei cu miri / de ce te plimbi în spini”.

Evoluția și perpetua transformare a universului și a lumii, dilemele vieții și ale morții, ale ființei, condiția femeii, anxietatea cotidiană, deznădejdea, singurătatea și absența iubirii dau sens acestui lirism ce seamănă mai degrabă cu un scrâșnet decât cu un cântec de sirenă. Iar în această amplă mișcare dezordonată, care amestecă de-a valma idei, pasaje onirice, sentențe și sentințe moralizatoare, secvențe de viață cu mare densitate erotică și detalii carnale, trimiteri mitologice și contexte din realitatea imediată, eul se manifestă aidoma șarpelui Ouroboros care își mușcă propria coadă autodevorându-se, spre a (re)semnifica perpetua înnoire a vieții, natura ciclică a Universului, șansa supraviețuirii dincolo de cataclismele unei speranțe niciodată împlinită.

  *Amalia Brăescu, infinitul vrea nimicul, 2024