Lui Cervantes
citim
cu daria împreună
când ea
când noi
don quijote
povestit copiilor
o ediţie splendidă
pe care fetiţa a primit-o cadou
daria află că personajul
e de viţă nobilă şi că citeşte pe rupte
isprăvi cu cavaleri
şi că
îşi pierde nopţile tot citind
că vrea să fie şi el cavaler
şi
să facă isprăvi
pentru asta
îşi caută
un nume nou
o costumaţie specifică
şi o domniţă
ok
stop
ne spune daria
ce cuvânt e isprăvi
reuşite
îi spunem
ce e cavaler
un om care se poartă elegant cu oamenii
îi spunem
ce e domniţă
adică o femeie tânără care să-l ajute să fie ceea ce îşi doreşte
răspunde mama dariei
în timp ce fetiţa se scarpină în păr
se uită la cei doi păianjeni de pe tavanul mansardei
coboară privirea
şi întreabă
cu bucuria cu care
de-o vreme
ne face farse
sunt cumva domniţa negăsită
mami eşti chestia aia care acoperă corpul ca să nu fie rănit
tati eşti şi quijote
apropo
pari pentru că eşti aproape de 50
dar mai eşti şi scriitor
tu ai scris povestea asta
nu nu nu
răspund
ca o piatră aruncată în apă la care mă rog să facă cât mai multe cercuri
a scris-o
miguel de cervantes
pe vremea când visa
o lume făcută din pistruii tăi
şi
din tot ceea ce trebuie noi să visăm mai departe
pentru ca
să nu se piardă
fantasticul
realităţii
Tricoul de marinar al lui Picasso
nu sunt bani pentru artă
poate e mai bine să fie așa
pentru ca arta
să se retragă în sine
și
acolo
să afle
un sens mai durabil
pe care să îl dăruie lumii
fără să aștepte
nimic în schimb
nu sunt bani pentru artă
de niciunde nu mai pot veni azi
când
la pariuri sportive
poți câștiga
atât cât să îți cumperi
tricoul de marinar al lui picasso
însă
nu o faci
pentru că nu are rost să ne amintim de un pictor
fie el
și celebru
nu sunt bani pentru artă
îmi spune un neguțător de artă
care mă întreabă
cam cât mai am de trăit
și dacă
în urma unei estimări juste
mă poate ajuta
ca să
ajung
nemuritor
Totuși
de când am abandonat
efortul
ca să cobor
din ceea ce vreau să fie
cum să fie
de ce să fie
cum să arate
lumea din jur și de aiurea
au trecut
atât de mulți ani
încât
nu mi-am dat seama
că am ajuns
aproape bătrân
că părinții
nu mai sunt în locurile lor de forță
acolo unde
acopereau toate nevoile vieții
alimentând
speranța că
am să fiu
cineva
și mai și
decât ei
în stare să aflu mai mult din întiderea
bucuriei de a fi
dezastrului de a fi
ca să ajung
într-un loc
curat și simplu
pe care să-l las moștenire
dariei
pentru ca ea să aibe sens prin sine
fără să fie nevoită
să-l caute
în afara ei
de când
am abandonat
ceva
ce
acum
îmi pare ireparabil
trăiesc ca toți ceilalți
trecând unii pe lângă alții
ca și cum nu au fost niciodată
trăiesc
înecat în propriul sânge
ca într-un metrou ce nu mai oprește în nicio stație
totuși
de când
am avut curajul sau neputința
de a nu mai coborî
aerul are prospețimea pământului după o ploaie de vară
și cerul
acoperă
fără pretenția niciunei nemuriri
ridurile
tot mai adânci
din
palme
Între
ne pregătim
de ultimul război
întorși spre noi înșine
ca spre un dușman domestic
ce știe să aștepte în tranșeele sângelui
clipa
când
ne vom ridica
din poziția fricii
a tututor superstițiilor
îndrăznind să-l recunoaștem
că nu a trăit niciodată în afară
ci
a fost mereu
bine adâncit în carne
așa zisul
mare prieten
care ne-a dus de nas
moleșindu-ne împotrivirea
povestindu-ne
cât de frumoasă e fragilitatea
ne pregătim de ultimul război
fără tancuri
fără speranțe
ce știm
că urmează să se petreacă
între nebuna încredere în oameni
și
indiferența
față
de
ei
Dintr-un miliard de alte voci
cum a fost viața înainte
mă întreabă daria
înainte de
întreb înapoi
privind-o cum stă în dreptul geamului
numărând norii
înainte de a ajunge eu pe lume
aproape ca și acum
însă nu întocmai
pentru că
pe atunci
nu era fereastra de la mansardă
nici porumbelul alb pe care l-ai botezat hilfe
nici caietele de școală din camera ta
nici obiectele din lut pe care le-ai modelat și glazurat de una singură
nici
te iubesc mami
te iubesc tati
spuse de vocea pe care o recunoaștem acum
dintr-un miliard de alte voci
pe atunci
în lume căutam vocea asta
care să ne întrebe
atât de gingaș
atât de aproape
despre
viață
Cel mai bun aer al zilei
vreau ca oamenii să aibe aripi
și să zboare
mi-a spus daria
se poate în artă
nu acolo tati
în realitate
păi
aia e cea mai mișto formă a realității
îi spun
nu înțelegi
atunci când oamenii sunt singuri
se uită în gol
au o mare tristețe pe care nu o pot spune
atunci să le crească
aripi reale
și să zboare peste tot ce îi supără
mă gândesc acum
după ce am vorbit cu fetița mea curajoasă
ce caută o formă de a fi
mai ușoară și mai senină decât cea pe care ne-am obișnuit să o trăim fără împotriviri
m-am gândit
din ce să fie făcute aripile speciale
nu din materie organică
nu din ultima tehnologie
ci
mai mult
dintr-o părere despre zbor
pe care oamenii au ascus-o adânc în inimă
din teama că s-ar face de râs dacă ar povesti despre ea celorlalți
pentru că
nu-i așa
draga mea fetiță
vulnerabilitatea
sinceritatea
transparența
efemerul
adunate împreună
așa cum faci tu atunci când vrei să aduni în plame cel mai bun aer al zilei
fac aripilie închipuite
să fie
al naibii
de
reale