***
sufletul meu
trebuie
să sufere
acolo unde
este cer
si pămint
așa au scris
cuvintele
în cartea lor
eu fiind
doar martorul
promis
de lumină
***
o aud mereu
pe mama
rostindu-mi
numele
în inima pământului
s-a deschis cerul
Dumnezeu a văzut-o
și de atunci
de pe o colină
a luminii
cerești
așteptându-mă
îmi trimite
câte o pasăre
în zbor
și pe aripa ei
o lacrimă
de poezie
mă ascund
într-un nor
de iarbă
o aștept mereu
dar nu e
timpul meu
***
în cortul
trupului meu
pământul
a intrat
tot mai tânăr
odată cu cerul
în toată uimirea lui
numaidecât soarele
luna
și stelele
s-au așezat
unde au voit
am deschis
floarea de piatră
a cerului
și am cules
nectarul
luminii
din fiecare
lacrimă
a poeziei
***
ieşit
din cerul pământului
îmi propusesem
să îmi număr
degetele
de la mâini
şi picioare
semn că
viata mea
avea trup
fără somn
moartea
îmi zâmbea
de sub învelitoarea
naşterii
întors
în iarba lunii
am băut
apă
de la izvorul
nopții
cerul
a făcut semn
îngerului
venit
ca să îmi aprindă
candela vieții
să mai aştepte
până la amiaza
incendiului
voi rămâne
multă vreme
un pelerin
***
„de acum
noi doi
vom merge
împreună”
îi spunea
sufletul
cerului
fără de odihnă
ascuns
în trup
creștea
ca o pâine
de spice coapte
culese
de soare
din lanul
inimii
şi de atunci
a înteles
trupul
de ce nu a murit
împărțind
morților
pâinea
cerului
***
o noapte
fără destin
îmi săpam
singur
groapa
în inima
lunii
şi mă despuiam
umbră
după umbră
cu care să îmi îmbrac
peretii
trupului
palmele
lovite
de cea mai scumpă
secundă
a timpului
scăpărau scântei
aprizând cerul
pentru întâia oară
am văzut
învierea
trupului
sfâşiată
de o flacără
***
ascuns
în odaia
de lumină
a flăcării
unei lumânări
aşteptam
cerul
şi pământul
să îmi treacă pragul
eram visul
unei cruci
eu însumi
îmi făceam
semnul
crucii
degetele -mi
aveau
o aromă
de pământ
mâna
rază
de soare
***
un fluviu
de aripi
a eliberat
foşnetul
cuvintelor
şi de atunci
sufletul meu
nu a mai fost văzut
era doar
o fărâmă
albastră
de cer
dintr-un poem
***
trezit
din vis
trupul
deschide
cartea
luminii
primită în dar
de la suflet
înainte de
a se despărţi
cerul
stătea
cu ochii
în pământ
şi se vedea
pe sine
o fiinţă
de sine stătătoare
o lacrimă
albastră
aluneca
din pumnul
unui copil
azvârlind- o apoi
pe cer
să fie
steaua lui
***
pământul
a primit
cu smerenie
cerul
în trupul meu
și am urcat
împreună
muntele
morții
pe cărarea
flacării
de lună
apoi am coborât
văile
dealurilor
de lumină
râuri
de cerneală
au brăzdat
cerul
și mi-au scris
cartea
sălașului
de iubire
al cuvintelor
acolo
îmi voi aștepta
timpul