Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Când o să fiu mare, vreau să mă fac locuință pescărească.

Loc ideal pentru cereri în căsătorie.

Împărăție a răsăriturilor și a apusurilor deopotrivă.

Când o să fiu mare, vreau să mă fac

Fabrică de ton… un ton potrivit, produs de o atitudine favorabilă.

Când o să fiu mare, vreau să fiu sărată, plină de gust..

Conservatoare și conservantă,

Ca nimeni și nici o idee să nu se altereze prin mine.

Când o să fiu mare, vreau să fiu plină de apă fierbinte sau înghețată

Niciodată căldâie, deloc scuipabilă.

Când o să fiu mare, vreau să fiu un loc de naufragiu pentru orice muritor neobișnuit.

Un loc de liniște, un loc de nețărmuită fericire.

Când o să fiu mare, aș vrea să mă fac slujire,

Aș vrea să mă dezmierd prin furtuni.

Când o să fiu mare aș vrea să fiu călăuza principală a tuturor sirenelor.

Când o să fiu eu mare, toate sirenele fi-vor impermeabie, credincioase și cu teamă de Dumnezeu.

Aș vrea să fiu utilă: iarna-patinoar

Vara-pișcină, toamna-ierbar, primăvara-mormânt renascentist.

Aș vrea să fac valuri în lumea aceasta…

Asta o să mă fac când o să fiu mare.

Clopot și călător

Se plânge a rugă-n tăceri zgomotoase
Un dangăt de clopot ce-aduce cu dorul
Lumina o cerne și noaptea o coase
Si-astfel însoțește la drum călătorul

Drumețul prin pulberi cu ochii pierduți
Își spune că omu-i la fel cum e norul
Se schimbă la formă, se rupe-n bucăți
Zadarnic se-ncrede îl el muritorul

Cum norii se pierd în azurul din cer
Cum mama si-avaru-și pierd ambii odorul
Și omul în lume rămâne stingher
Zadarnic se-ncrede-n Destin muritorul

Si clopotul bate cumva-ncuviințând
Zadarnic se-nchină la zei muritorul
La clopot și groapă ajung rând pe rând
Ei toți, fiindc-au fost toți cândva, Călătorul.

Sălaș pentru dor

În coji de nuci sălășluiește dorul,

Și-n hornuri afumate de dorințe.

La țară dac-ai fost, știi ce-i amorul,

Ce-ndeamnă tot mai mult spre biruințe.

În zahăr convertit în cubulețe,

În sferturi coapte sus, pe teracotă –

De măr, de pere fripte, de turte, cornulețe,

Într-un proverb „bătrân” sau într-o anecdotă.

Într-un știulete de porumb își are casa,

Într-o căpiță plină de fân, pus la uscat,

În mămăliga mare care sfințește masa,

Și-n castraveții vrednici, puși colo la murat.

În moșul care vine din deal cu furca-n spate,

Cu sacul de cartofi, cu prune, cu ardei,

De s-ar sfârși pământul, n-ar zice că nu poate!

În ei se-ascunde dorul, în ei, în moșii mei.

Cum să trăim aici, de nu-i ce să ne doară?

Ce-am face fără scumpii care încet ne mor?

Căci ne-am născut mai zdraveni, a nu știu câta oară

De câte ori pe lume, ne-am toropit de dor.