De-ale viselor
Ce bine este când visezi
trăiești în două lumi
o lume în care te-ai născut
și simți pământul sub picioare
mergând pe spinarea lui
și grăbit și mai încet
în toate sensurile
cu multe încălțări rupte
în popasuri de odihnă la răscruci
cu pierdute rătăciri pe drumuri
știute sau neștiute
universul visului e a doua lume
zbori fără aripi pe sub cer
te odihnești pe stele
te plimbi cu Carul Mare
în vizită la îngeri
tras de caii Sfântului Ilie
când te plictisești
te urci în Carul Mic
spre lumina luceafărului
și faci închinăciuni
la poarta cerului
să poți intra fără pașaport
pe întreg teritoriul viselor
Caut lumina
Sunt legat cu tentaculele adevărului
și caut lumina în lacrimi
să o slobozesc spre cetatea iubirilor
unde înfloresc privirile din zori
pe tâmpla dimineților albastre
strada mă apasă cu asfaltul
și cred în umbra pașilor
care uită că în urme
se ascunde semnul căutărilor
Echilibru
Constelațiile timpului se întind
până în copilărie
și călătoresc printre aștri întâmplărilor
dându-mi seama că am rămas același
în explozia gândurilor
de la capătul drumului
sprijinit de privirea îngerilor
minunându-se ca o stâncă
de atâta echilibru
pe balansoarul vorbelor
Tăcerea pietrelor
Dacă pietrele ar vorbi
ar deveni mute în ecouri
ar plânge în izvoare
chemate de ochi
dar pietrele tac
blestemate de întuneric
și eu merg singur
cu gândul la munți
împovărat de păduri și de păsări
pe care numai eu la aud și le văd
mă întreb de ce nu vorbesc
mai ales atunci când oamenii râd
zicând că se bucură
Urme pierdute
Mă doare mușcătura șarpelui
pentru că drumurile din mine
s-au înfundat la marginea rănii
înstrăinat de urmele pierdute
unde a orbit țipătul singurătății
îmi înfloresc degetele la fiecare asfințit
odată cu durerea florilor
rămasă în petalele căzute
și mă gândesc că mugurii
sunt ai pământului
și nu mai am cu ce să-mi acopăr rana
Nu știam
Am deschis ochii și deslușeam stelele
înțelegeam graiul copacilor și al ierbii
auzeam cântecul apelor
și durerea lacrimilor
dar nu știam nu știam
de ce sângerează macii câmpiile
de ce frunzele cad peste flori
de ce țipă clorofila în ramuri
când liniștea învelește pădurea
auzeam că întinsul apelor
ascund chipuri de monștri
că sunt drumuri fără umbră
și nisipuri umblătoare
dar nu înțelegeam drumul
dintre naștere și Dumnezeu
adunat în măsura pașilor mei