Ion Șerban Drincea: De-ale viselor

Ion Șerban Drincea: De-ale viselor

De-ale viselor

Ce bine este când visezi

trăiești în două lumi

o lume în care te-ai născut

și simți pământul sub picioare

mergând pe spinarea lui

și grăbit și mai încet

în toate sensurile

cu multe încălțări rupte

în popasuri de odihnă la răscruci

cu pierdute rătăciri pe drumuri

știute sau neștiute

universul visului e a doua lume

zbori fără aripi pe sub cer

te odihnești pe stele

te plimbi cu Carul Mare

în vizită la îngeri

tras de caii Sfântului Ilie

când te plictisești

te urci în Carul Mic

spre lumina luceafărului

și faci închinăciuni

la poarta cerului

să poți intra fără pașaport

pe întreg teritoriul viselor

Caut lumina

Sunt legat cu tentaculele adevărului

și caut lumina în lacrimi

să o slobozesc spre cetatea iubirilor

unde înfloresc privirile din zori

pe tâmpla dimineților albastre

strada mă apasă cu asfaltul

și cred în umbra pașilor 

care uită că în urme

se ascunde semnul căutărilor

Echilibru

Constelațiile timpului se întind

până în copilărie

și călătoresc printre aștri întâmplărilor

dându-mi seama că am rămas același

în explozia gândurilor

de la capătul drumului

sprijinit de privirea îngerilor

minunându-se ca o stâncă

de atâta echilibru

pe balansoarul vorbelor

Tăcerea pietrelor

Dacă pietrele ar vorbi

ar deveni mute în ecouri

ar plânge în izvoare

chemate de ochi

dar pietrele tac

blestemate de întuneric

și eu merg singur

cu gândul la munți

împovărat de păduri și de păsări

pe care numai eu la aud și le văd

mă întreb de ce nu vorbesc

mai ales atunci când oamenii râd

zicând că se bucură

Urme pierdute

Mă doare mușcătura șarpelui

pentru că drumurile din mine

s-au înfundat la marginea rănii

înstrăinat de urmele pierdute

unde a orbit țipătul singurătății

îmi înfloresc degetele la fiecare asfințit

odată cu durerea florilor

rămasă în petalele căzute

și mă gândesc că mugurii

sunt ai pământului

și nu mai am cu ce să-mi acopăr rana

Nu știam

Am deschis ochii și deslușeam stelele

înțelegeam graiul copacilor și al ierbii

auzeam cântecul apelor

și durerea lacrimilor

dar nu știam nu știam

de ce sângerează macii câmpiile

de ce frunzele cad peste flori

de ce țipă clorofila în ramuri

când liniștea învelește pădurea

auzeam că întinsul apelor

ascund chipuri de monștri

că sunt drumuri fără umbră

și nisipuri umblătoare

dar nu înțelegeam drumul

dintre naștere și Dumnezeu

adunat în măsura pașilor mei