La țărmul zăpezilor

La țărmul zăpezii se-adună însetații,

cei care știu, dar nu vor să-nțeleagă

că doar o clipă, una, îi dezleagă

de dorul inimii,

de plânsul lung,

de moarte.

La țărmul zăpezii se-adună însetații,

cei care vor mai mult și mai curând

să simtă iarna preschimbată-n gând,

în dorul inimii,

în plânsul lung,

în moarte.

La țărmul zăpezii se-adună însetații,

cei care vor mereu să vadă,

îndepărtați de somn, lăsând să cadă

puțin

din dorul inimii,

din plânsul lung,

din moarte.

La țărmul zăpezii se-adună însetații,

cei veșnic vii și blânzi și visători,

cei veșnic trudnici călători

spre dorul inimii,

spre plânsul lung,

spre moarte.

La țărmul zăpezii se-adună însetații,

cei vii, pe care-i frânge frigul vieții,

cei care, stând pe praguri,

între lumi, surâd

de dorul inimii,

din plânsul lung

spre moarte.

De cine v-ascundeți? Cine vă caută?

Copiii se-ascund după soare,

și tu – împreună cu ei,

nu vă arde lumina, nu vă fură norii,

plutiți, în dulce derivă,

pe coama de aur a unor funigei.

Dar de cine v-ascundeți? Cine vă caută?

Prințesele jocului?

Zânele?

Cocorii?

Nu vă arde lumina, nu vă fură norii.

Nu vă sperie nimic,

nici hoții de vise, nici vrăjitoarele.

Plutiți, cu coroane împărătești

și haine regale, de pânze subțiri,

din note muzicale

copilărești,

prin inele,

printre fluturi, sub cercei de lumină,

în cotloanele secrete ale unor povești,

în bărcuțe cu catarg de stele.

Copiii se-ascund după soare,

și tu – împreună cu ei,

nu vă arde lumina, nu vă fură norii,

prințesele jocului, somnoroase de-acum,

își fac semne cu luna, cu sorii.

Salutare! Pe mâine…