Istoria civilizației române moderne este o lucrare care construiește un sistem de idei pentru explicarea formării civilizației moderne la noi, dar este și o lucrare polemică. De la apariția primului volum (1924) – Forțele revoluționare – au trecut o sută de ani, altă sută de ani se va împlini, în 2025, de la apariția celorlalte două volume: Forțele reacționare și Legile formației civilizației române.Au existat și alte scrieri despre civilizația română, însă lucrarea lui Lovinescu este prima cercetare care oferă o perspectivă coerentă asupra acestui proces. E. Lovinescu a intrat cu destul curaj în dezbaterile de idei ale vremii, a realizat această lucrare de sinteză, ce a stârnit reacții multiple, unele negatoare. Cartea este scrisă, însă, cu strălucire, într-o deplină libertate a ideilor, cu verva și pasiunea caracteristice criticului, dintr-un larg orizont de informare culturală, sociologică, istorică, mereu cu pagini ce țin treze ideile și păstrează ridicat tonusul intelectual. Indiferent câte obiecții i-au fost aduse sau i se pot aduce, lucrarea lui E. Lovinescu rămâne, pentru timpul ei, iar prin posibilitatea de prelungire a unor idei și spre contemporaneitate, cea mai închegată sinteză asupra istoriei civilizației române.
A vorbi despre o carte apărută acum o sută de ani naște firesc întrebarea asupra actualității ei; ce rost mai are să discutăm despre o carte de acum un veac? Mai spune ea ceva contemporaneității? Un răspuns direct și simplu ar fi: da, spune destul de multe. În primul rând este o invitație, indirectă, și arată câtă nevoie este să discutăm despre istoria civilizației române moderne, aș adăuga și contemporane, luând în considerare timpul de un secol scurs de la apariția cărții. Ce s-a întâmplat cu civilizația românescă timp de un secol, între 1924 – 2024, cum și când au acționat forțele de evoluție ale civilizației, sau cum le numește Lovinescu – forțele revoluționare – cum și când au acționat forțele de involuție sau de stagnare, ori forțele reacționare, cum le numește Lovinescu, și care au fost acestea? Rămâne mereu actuală însăși ideea studierii complicatului proces al formării civilizației române moderne. Lovinescu a lansat ipoteze și a argumetat procese istorice, dar nu a epuizat problemele genezei civilizației române moderne.
Dacă acestea nu sunt suficiente argumente pentru actualitatea cărții aș adăuga ideea sincronismului, fundamentală în lucrare și determinantă pentru destinul civilizației, culturii și literaturii românești. Ideea sincronismului rămâne esențială în explicarea noilor forme sociale ale civilizației române. „Oriunde s-ar produce fenomenele ideologice creează, prin contagiune, noi forme sociale” afirmă Lovinescu. Cu atât mai mult această contagiune se produce mai rapid acum, în zilele noastre, în epoca globalizării, când mijloacele tehnice de comunicare fac ca ideile, concepțiile, curentele să fie cunoscute în orice parte a globului aproape instantaneu apariției și promovării lor. Sincronizarea cu Europa este actuală și necesară și astăzi, doar că Europa de astăzi nu mai seamănă deloc cu Europa la care se referă Lovinescu, nici măcar cu Europa secolului trecut. Dacă problema sincronizării rămâne, tot atât de insistentă rămâne și întrebarea: cu care Europă?
Opinia esențială a lui Lovinescu, pe care încearcă să o argumenteze pe parcursul întregii lucrări, este că procesul de formare al civilizației noastre nu este unul evolutiv, ci unul revoluționar, iar „civilizația română s-a format după legile imitației”.
Istoria civilizației române modernepoate fi discutată din perspective multiple și din unghiuri diverse, dinspre sociologie, istorie, filosofie, economie, politologie, etc. Noi vom rămâne la interpretarea cărții din perspectivă culturală/literară, pentru că, în primul rând, Istoria are o puternică încărcătură culturală, chiar dacă unele momente culturale sunt contradictorii. Este și domeniul în care autorul se simte în deplin confort; folosește în analiza sa, în cometariile și interpretările referitoare la civilizația română modernă momentele mari și revelatoare ale culturii române, chiar dacă nu de puține ori atitudinea este critică și polemică.
Filonul cultural este constant și puternic în lucrarea lui E. Lovinescu, conștient de faptul că în procesul istoric de formare al civilizației române moderne cultura a fost un factor esențial. Încă de la început accentuează importanța momentului latinist din cultura română prin Școala Ardeleană ca legătură esențială cu Europa occidentală, curentul latinist „a fecundat știința și, mai ales, conștiința neamului românesc” iar „Din școlile din Roma și Viena, au descălicat și Asachi și Lazăr ca să pregătească sufletele românilor din Principate pentru marile prefaceri ale veacului al XIX-lea” – afirmă Lovinescu.
Este singurul moment din carte în care E. Lovinescu face trimitere explicită la Ardeal, la mișcarea culturală de aici și la importanța acesteia în contextul mai larg al civilizației și culturii române. Ocupându-se de secolul al XIX-lea, Transilvania și Banatul nu au intrat în atenția lui Lovinescu privitor la formarea civilizației române moderne. Actul istoric al Marii Uniri s-a produs abia în secolul al XX-lea, ori lucrarea lui Lovinescu rămâne ancorată pe perioada de dinainte și după Unirea din 1859 din Principate. Fără a numi cele două provincii, se subînțelege că este vorba despre ele și în capitolul în care prezintă ideologia lui Ion Brătianu, participarea sa la Revoluție alături de C. A. Rosetti și de alți tineri din generația sa, pe care îi numește „vizionari, oameni de loji masonice, de baricade, de conspirații”, care „au scoborât visul și utopia în uliță”. Din scrierile lui Brătianu se desprinde, între altele, „credința în misiunea democratică a poporului român în Răsăritul Europei” și „siguranța cu care privea dezmembrarea Austriei și întregirea neamului”,evident că și prin desprinderea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei din Imperiu. Lovinescu îl citează pe revoluționarul Alecu Russo care sintetizează atitudinea și idealul participanților la Revoluție: „Ochii și gândul părinților se învârteau la răsărit, ai noștri sunt țintiți spre apus: deosebire de la cer la pământ”.
Susținând că procesul de formare al civilizației române moderne a fost unul revoluționar și nu evolutiv, E. Lovinescu acceptă totuși ideea că am preluat „formele Apusului fără distincțiune, în masă, și în nici un caz la lumina deliberativă a spiritului critic”. Dar numai într-o primă parte a procesului de formare, în faza „pur revoluționară a imitației”. Există și o fază de adaptare în care rolul spiritului critic devine incontestabil. E. Lovinescu se întâlnește aici cu teoriile lui Titu Maiorescu, adept al spiritului critic în societate și în cultură. Despre Junimea și scriitorii de aici – Maiorescu, Eminescu, Caragiale – Lovinescu discută în al doilea volum al Istoriei la Forțele reacționare.
Introducând problema literaturii într-o secțiune din capitolul Forțele reacționare, cred că era utilă și profitabilă o dezvoltare și o explicare mai extinsă a afirmației conform căreia „Literatura este de la sine o forță reacționară”.
Dacă problema literaturii este rezolvată de talentul scriitorului cum afirmă criticul, lucru de altfel firesc și normal, pare mai mult decât curioasă afirmația referitoare la opera lui Caragiale, considerată „expresia cea mai violentă a reacțiunii, expresie cu atât mai viguroasă cu cât e mai lipsită de romantism istoric sau social”. Lovinescu nu observă sau pentru a nu se abate de la o linie a argumentării nu vrea să observe rolul satirei sociale din opera lui Caragiale, care, oricum am privi-o, chiar și sociologic ori istoric este un mobil al progresului. Criticul crede că „înainte de a avea o literatură burgheză, i-a fost dat literaturii române să aibă un astfel de talent antiburghez”, legând în acest fel prea mult opera lui Caragiale de social și distanțând-o de literar. „Teatrul lui Caragiale e un izvor de apă tulbure în care joacă o pulbere de necurățenii” – afirmă criticul.
Lovinescu nu a evitat intrarea în polemică, după cum se poate vedea din ceea ce scrie despre Maiorescu, Eminescu ori Caragiale, dar și despre C.D. Gherea și G. Ibrăileanu, nu s-a retras de la dezbaterea publică pe care ideile novatoare din cartea sa le-au provocat ci, dimpotrivă, a participat la polemica de idei, apărându-și viziunea, clarificând concepte, acceptând păreri fundamentate științific, delimitându-se clar de ideile confuze și neconcludente ale unor preopinenți. Conștient că Istoria civilizației române moderne nu este o lucrare perfectă, fără fisuri în documentare, interpretare și argumentare, E. Lovinescu a acceptat observații când acestea au fost logice și întemeiate, dar a și răspuns unor obiecții care nu erau în consens cu viziunea și concepția sa asupra scopului cărții, de a prezenta o sinteză asupra felului în care a luat naștere și s-a manifestat la începuturi civilizația română modernă.
În final, dacă ar mai fi ceva de adăugat la ceea ce am afirmat deja că poate însemna pentru noi, astăzi, Istoria civilizației române moderne, ar fi tocmai această acceptare a polemicii pentru clarificare, participarea la polemică și la dezbatere, dar rămânând la argumente și nu la acuze, la relevanța ideilor și la eleganța exprimării, la o adevărată prestație intelectuală, în respect față de părerile preopinentului, combătute doar prin forța argumentelor și ideilor. Mai există astăzi în cultura, în literatura română un asemenea tip de polemică?