Din citatele găsite prin cărți aflu că „filozofia e pregătirea pentru moarte„, vorbe ce-i aparțin, după câte știu, doar lui Platon, dar scriitorii de toate felurile și toate genurile, mai cu seamă cei care se străduie, și acum, încă, după un veac și ceva, să mai facă unirea religioasă, dar nu între bisericile surori creștine, adică între catolici și ortodocși, cum ar fi firesc după ceva mai mult o mie de ani de dușmănie, ci de-a dreptul cu credințele orientale – poate mai puțin cu islamul, care, oricum, domină fizic în lume, chiar și în Europa, ducând la capăt strădania lui Suliman magnificul cel oprit intempestiv la porțile Vienei. Adică exact cam pe vremea când această peninsulă multinațională de mai târziu, adică vreo 20 la sută din populația de atunci a planetei, domina, exploata, descoperea celelalte părți ale planetei, reușind să pună stăpânire peste restul de 80 la sută.

Oamenii, de la Avraam, și Moise, fac referire la europenii de oricând, afirmând că au în sânge mania călătoriilor către spații necunoscute, în speranța desăvârșirii blestemului biblic dat de Dumnezeu să ajungă cândva într-o Țară a Făgăduinței. Acum pare să fi ajuns peste tot, să transforme speranța în vis, visul în coșmar, iar pe acesta în realitate. Amestecul din blestemul încurcării limbilor, din povestea Turnului Babel, s-a produs de mult, iar războaiele, cele regionale, dar mai cu seamă cele mondiale, n-au făcut decât să grăbească împlinirea acestui dat.

Universalitatea „satului planetar„ s-a produs, iar diferențele care sunt acum separă lumea doar între săraci și bogați, chiar dacă și unii, și alții se închină la tablete sau telefoane mobile, suprimând nu numai distanțele, ci și timpul, existența umană chiar, în parametrii ei normali de acum o jumătate sau mai puțin de veac. Totul la fel, indiferent de rasă sau de limbă, de limitele unei țări sau ale alteia: ceea ce diferă e doar tipul de politică, aplicat haotic, bineînțeles, pentru că, în ziua de azi, nu poți controla o lume decât cu bomba atomică sau cu razele laser. Restul sunt comentarii inteligente, fără acoperire reală, și speculații, iar ca toate să aibă o oarecare aparență de normalitate, de firesc, se manipulează continuu tot ceea ce poate fi folosit ca ținte imediate, într-o mișcare care l-ar năuci și pe Brown, cel care descoperise, observase dinamica polenului pe suprafața apei, ce-i poartă astăzi numele. Așa s-a ajuns ca, între haos și vid, distanța de percepție mentală să devină nulă. S-a ajuns ca totul să fie privit cu suspiciunea relativizantă a celui care vede în aceeași dimineață, în zori, pe cer, și luna plină, dar și soarele, însă nu știe, nu are instrumentele necesare să-i confirme dacă va fi sau nu o eclipsă a unuia sau altuia dintre cele două corpuri cerești atât de vizibile de pe Pământ.

Ei, că va avea unele dereglări de somn, de dispoziție datorate nu numai relațiilor cu ceilalți, cu șefii, ci inexplicabile, e cu totul normal, cum fără gravitația lui Newton n-ar fi existat nici iubirea pe pământ – ci doar rutul, datul natural al reproducerii oricărui animal, deci (vezi Geneza) și al păsărilor și peștilor. Indispoziții de o zi, o săptămână, în care va trebui găsit un vinovat, și cum cel mai la îndemână e soțul, soția, copiii, neamurile mai apropiate, prietenii, altfel că subiectul cărții cu tentă polițistă, care așteaptă să mai fie citită de cineva, vine pe tavă. Oamenii trăiesc între oameni și, ca atare, tot ceea ce se întâmplă împotriva unei stări de confort interior, de bine, că de fericire lumea a început să se ferească, intuind parcă în umbra ei nenorocirile cu care va trebui să plătească, se datorează lor, de parcă ei ar fi în centrul universului rămas întotdeauna necunoscut, cu toate eforturile și speculațiile care se fac, substituindu-se astfel acelui Dumnezeu pe care Russel îl vedea ca fiind doar al pământenilor.

Cum spunea și Camus; „Răul sunt ceilalți„, pentru că doar cei cu vederea slabă ori de-a dreptul chiori nu privesc spre locul în care-și vor pune următorul pas, dar spre cer nu privesc decât când sunt copii sau adolescenți – adică cei care priveau cerul adevărat și nu, precum cei de azi, oglinda lui pe internet. Horoscopiștii prind castana din zbor și te pregătesc, în funcție de zodie, la ce să te aștepți în ziua aceea, în luna aceea, în anul acela, pe stil european, chinezesc, hindus, arboricol, egiptean, mayas ș.a.m.d…. pentru ce e mai rău. Simt ei ceva, dar nu până la a-și mai da și seama despre ce este de fapt vorba, că n-au acces decât la 2 la sută din informațiile de pe internet, după declarațiile IT-iștilor de la marile concerne, restul păstrându-se doar în bazele lor de date, ceea ce face ca imprevizibilul să se cifreze la restul de 98 la sută.

Dacă eclipsa de lună are loc la data stabilită, totul e în ordine, de altfel, pentru că înseamnă că cineva mai are grijă și de nervii pământenilor; dacă cea de soare se vede doar din emisfera sudică, ceea ce înseamnă că ăia sunt oarecum afectați, iar cei din pădurile tropicale, care au încă frunze peste organele genitale, nu din pudoare, ci din pricina muștelor și a țânțarilor (anticipând într- un fel descoperirea științifică a periculosului transmițător al virusului Zika) vor cânta și juca în jurul unui rug aprins până ce vârcolacii din filmele de la Hollywood vor lăsa astrul zilei în pace și se va face din nou lumină: ceea ce înseamnă că incantațiile lor furibunde, dansurile de o rară violență, în care se războiesc cu virtualul vârcolac își vor fi făcut efectul.

Ce se face europeano-americanul care nu vede cerul decât ca un fel de pătrat gri, departe, la capătul de sus al unor turnuri paralelipipedice, și care, ridicându-și privirea, riscă să fie călcat de o mașină, furat de un găinar sau să cadă într-o gură de canal ori șanț necesar schimbării cablurilor, evacuării apelor reziduale, alimentării cu gaz etc. – pentru că oriunde în lume există un motiv real, stringent, edilitar, social, cetățenesc, ong-ist pentru a se săpa un șanț? Iar despre rug în jurul căruia să invoce alungarea vârcolacilor la care tocmai s-a uitat o noapte întreagă la televizor, frisonat de câtă culoare roșie pot folosi pentru impresionare creatorii de filme când e vorba de ceva horror, oricum n-are unde să-l aprindă…

Și-atunci ia ziarul, la întâmplare, și intră mecanic în liftul care-l duce la etajul la care-și are slujba, salutând la fel de androidic și figurile de pe culoare care i se par oarecum cunoscute, deși sunt în mare parte chiar colegii lui. Se așază în fața calculatorului și deschide instinctiv la rubrica horoscoapelor, sau nu, aruncă la coș ziarul cumpărat, pentru că poate afla totul mai repede pe internet, apoi, ca să fie pregătit de sosirea cerberului de la compartimentul în care lucrează, își deschide fișierul cu datele din ziua precedentă, să-și aducă aminte ce are de făcut mai departe. Mecanism prins în ceva virtual, coerent, pentru care nu e nevoie să mai ai memorie, judecățile se impun de la sine, aparatul îți dă soluția… dar undeva, în creier, rămâne urma textului citit în horoscop și, imperceptibil la început, apar întrebările: cine e persoana care-mi vrea binele? Sau răul? Cum arată? Are vreo legătură cu bărbatul/femeia cu care m-am culcat azi-noapte?… De ce se uită colega aia atât de fix la mine? Freza?

Rujul? Ciorapul ușor uzat?… fermoarele?… și începe un fel de control, ca la aeroport, al propriului corp. Mă rog, al suprafețelor aflate în vederea celorlalți, adică a vestimentației… Pentru moment, fișierele se derulează prin fața unor ochi care în dimineața aceea n-au văzut soarele, dar i-au ghicit prezența. Deci, totuși, e ziuă.

La Beijing nu se vede cerul de smog, la Hong-Kong, Shanghai și Singapore se zărește ceva, la Londra, Paris, New-York, Boston, dar și la București, Roma, Budapesta, unde, totuși, nu sunt clădiri atât de înalte, se vede, sau se simte, ca și în cele nu știu câte zeci de megalopolisuri construite de chinezi, cât să încapă acolo toată populația Europei, rămase pustii din capul locului… Doar drumarii, constructorii de poduri, șoferii, călătorii cu avionul, vaporul, trenul văd soarele, văd diminețile, dar nu se bucură prea mult, pentru că la capătul călătoriei îi așteaptă ceva important, vital chiar. Peste tot calculatoare, laptop-uri, informații care trec ca acceleratele de altădată prin halte, pe lângă urechile pasagerilor. Poate chiar informații despre ei, dar nu realizează coincidența de nume. Călătoria îi face să se simtă, totuși, liberi… măcar o vreme.

Platon? Cine mai e acesta care ne vâră, sau ne vâra în cap că filozofia e pregătitoare pentru moarte? Și brahmanii, și yoghinii susțin același lucru, deși ei nu cred în rațiunile filozofiei europene…