Trăind singurătatea

Trăind singurătatea

Textele din Vorbind singur*, nu aduc prea multe noutăți față de cărțile anterioare ale lui Mircea Pora. Nici ca abordare narativă, nici tematic, nici ca viziune, nici stilistic. Ele nu ies din perimetrul cunoscut al prozei sale, așa cum el a fost mereu și mereu remodelat, de fiecare dintre cele douăzeci și unu de volume de până acum, de la debutul din 1985, la mai recentele Noua aristocrație (2018), Ce mai faceți, maestre? (2019), Eu, Profesor Ion Apostolescu (2020), sau, mai aproape, Cineva demult a scris (2023). Legate subteran unele de altele, aceste cărți alcătuiesc un continuum estetic, un perpetuum narativ, cu minime deviații, cu puține schimbări, oscilații ori variațiuni. Un univers constant, puternic fragmentat, aproape liniar, fără suișuri și coborâșuri, realist până în pânzele albe, chiar neorealist pe alocuri, dens autobiografic, (auto)ironic, plin de un umor când subtil, când hohotitor-sarcastic, discret livresc și riguros controlat tehnic și compozițional. Sub aparenta nonșalanță și degajare în a vedea lucrurile, s-au ascuns, însă, întotdeauna, o vibrație tristă, un fior tragic: reverberațiile unui spirit în egală măsură implicat și devastat de Istorie. Unul care încearcă, prin scris, să ia distanță, să se elibereze de tarele, de durerile, complexele, nemulțumirile și anxietățile propriei vieți.

Prin practicarea acestui gen de (auto)calchiere, ce constă în transpuneri repetitive, ne varietur, a unor secvențe existențiale repetitive, Mircea Pora este unul dintre cei mai constanți și consecvenți cu sine autori din literatura română de azi. Fidel unui mod de a exista în literatură prin asumarea unui set de valori, tipologii umane și contexte niciodată trădate, scriitorul și-a creat în timp un drum care este numai al lui, care seamănă și, mai ales, nu seamănă cu al nimănui.El și-a însușit lecția modernității într-un teritoriu prozastic mereu identic lui însuși. Realitatea, cea interbelică ori aceea din vremea dramaticei instaurări a comunismului în România, cea din teribila ”epocă de aur”, ori cea din bulversa(n)ții ani ai tranziției, invadează paginile acestor proze, le umplu cu activiști de tot felul, ”revoluționari (mai mult sau mai puțin) de profesie”, politicieni și lideri de două parale, birocrați mărunți, controlori și inspectori comerciali și/sau școlari, figuri ”cu pretenții” din administrația locală, membri ai unei protipendade comunistoide locale iluzorii, ridicole. Ori cu dascăli la fel de mărunți funcționând, înainte, fără voie, ca instrumente de propagandă și presiune ideologică, iar după, ca victime din ce în ce mai depersonalizate ale unui mediu îmbâcsit, conservator, ce pare imuabil. Nu lipsește falsa intelectualitate rurală și urbană, lumea cenușie din imediata vecinătate, cu lipsurile crunte, fricile, frustrările, nemulțumirile și spaimele ei. Un univers caragialesc în mare măsură, abordat, însă, dintr-o altă perspectivă și cu/sub o altă dimensiune a ”monstruosului”.

 În Vorbind singur regăsim toți acești ”eroi” tarați de aceleași mereu și mereu ”atacate” methne, participând la aceleași ”ritualuri” sociale și morale. Ei populează, cu precădere, numeroasele proze cu tentă autobiografică, precum Vizită (cea mai amplănarațiune din volum), Rememorare, Regret, Topolovățul natal, Somnul din liceu, Un gând la aniversare, Să te bucuri, Recapitulare pentru teză, Răni nevindecate chiar, Prin gazde, Premiul stingher, Premiant, Povestea celui mic, Inspecție specială etc.: Mircea Pora face parte din acea categorie de scriitori pentru care a vorbi despre sine în relație cu asemenea figuri umane este esențial, este un mod prioritar de a-și înțelege și asuma propriul destin. Într-un fel, autorul e solidar cu personajele sale, decriptează motivații neașteptate dincolo de care își ascunde dezamăgirile și tristețile.

Plutașii de pe Bistrița (titlu preluat, ironic, de la o compoziție muzicală celebră a lui Filaret Barbu, de maximă notorietate pe la jumătatea anilor ‘50) vorbește despre destinul unei fete sărace, cu ”origine sănătoasă”, care parcurge un veritabil cursus honorum al compromisurilor, de la statutul de femeie de serviciu la Consiliul Popular, la acela de secretară a primarului Zgaibea. Prin protecția condiționată a șefilor, devine ”doamnă” (”cu rochii mai pe corp, și mai scurte, cu modificarea frizurii și îngrijirea unghiilor”), absolvă luceul și chiar își ia bacalaureatul. Ascensiunea socială se întrerupe brusc: își pierde ”copilul din flori”, renunță la tot și redevine femeie de serviciu, condamntată să treacă prin ”cursul strivitor prin monotonia lui” al vieții, despre care a înțeles, abia cu puțină vreme înainte de căderea ”slăvitului conducător”, că ”una învățase la cursurile de socialism științific și cu totul altceva se petrecea în realitate”.

E, până la urmă, vorba aici despre societatea românească dintotdeauna (nu, neapărat, într-o perspectivă cronologică!), despre cotidianul – cu întâmplările lui și, predilect, cu oamenii ce populează viața de fiecare zi: inșii mărunți, nesemnificativi, ignorați și ignoranți în egală măsură, deconspirați în/cu toată suficiența și mizeria lor sufletească și morală; cu instituțiile publice înțesate de rude, rubedenii, amante, oportuniști și privilegiați de ocazie, aflate în degringoladă și descompunere ireversibilă. Cu, în sfârșit, structuri sociale total vulnerate și vulnerabile, subminate de improvizații, de lipsa unui lidership coerent, profesional. Scriitorul plonjează în aceste nesfîrșite subterane ale realității trăite, convertește în narațiuni de mici dimensiuni, ”încurcăturile” existenței derizorii, ale traiului în umbra Istoriei.. El devoalează neobosit Răul social, deconspiră fără ezitare enormitățile și aberațiile acestui Rău, pe care și-l asumă fără jumătăți de măsură și pe care îl identifică în chiar propria biografie, care – ține de domeniul evidenței – ocupă un capitol aparte în proza lui Mircea Pora. Și în Vorbind singur scriitorul reiterează, cu voluptate dar și cu evidentă nostalgie, atmosfera din Topolovățul de origine, din Clujul studenției ori din Ohaba intrării ”în câmpul muncii”, mediul domestic, anii de formare intelectuală în familia Nemoienilor, experiențele universitare din ”epoca de aur” și, mai ales, ratata experiență franceză, pe care o regăsim, pe suprafețe extinse, și în Franța mea (2013) ori  De la Ohaba, la Paris. Viața mea pe scurt (2022). Amintirile din primul cerc al cunoașterii (Prin gazde) se aglutinează cu cele din vremurile mai apropiate lăsând, în ansablu, impresia că totul se repetă, că nimic nu e nou sub soare.

În multe proze, narațiunea asimilează discrete accente de imaginar, de fantastic, întâmplările având extracție suprarealistă, cînd nu chiar onirică. Selectând evenimentele cu o redutabilă vocație a fragmentarismului, prozele lui Mircea Pora sunt pretutindeni  infuzate și cu o doză substanțială de umor ce maschează revoltele de/din adâncime ale prozatorului, înțelegerea semnificațiilor existenței printr-un soi de compasiune duioasă, disimulată sub o aparentă voioșie, îndărătul căreia se întrezărește ironia unei tristeți fără egal. Inevitabil, aceasta din urmă se asociază cu sentimentul tot mai răvășitor al senectuții, al degradări fizice, al deteriorării trupului. Precum clădirile din jur,  ființa umană se deformează de la o zi la alta, se prăbușește, se ruinează; existența devine fragilă, imprevizibilă, amenințată periculos de apropierea sfârșitului vieții.

Personajul este una dintre cele mai bizare proze din Vorbind singur, deopotrivă prin ideea narativă, cât și prin proiecția într-un spațiu univers caracteristic scrisului lui Mircea Pora: unul în care realitatea imediată, crudă, se interferează cu  ficțiunea pură, împingând lucrurile până către zona fantasticului, a oniricului și a suprarealismului. Invitat la o nuntă ”în natură”, ”într-un decor de o frumusețe nebună […] numai iarbă și cărări tainice, înconjurată de lanțuri de păduri și de stânci”, naratorul se alege cu suspiciunea că ”mereu cineva te însoțește, e prezent mereu în apropierea ta”. Alter ego? Celălalt? Îngerul păzitor? Greu de spus. Personajul ”are consistență fizică, nu are, poate face rău sau e doar un însoțitor inofensiv, o umbră? De unde provine, cine l-a trimis aici, ne însoțește totdeauna sau e numai temporar? Și încă ceva, fiecare avem un personaj acompaniator sau numai unii dintre noi?” Pentru a afla răspunsuri la asemenea tulburătoare întrebări, naratorul ajunge chiar în cimitir, unde speră de decripteze misterul apelând la stămoși… Senzația intră în categoria obsesiilor pe care vârsta, îmbătrânirea le aduc, a neliniștilor, angoaselor și spaimelor pe care vin pe măsura trecerii timpului, adăugându-se senzației de decrepitudine, de ruinare fizică și mentală.

Multe dintre textele din Vorbind singur mizează pe abordarea cinematografică dezvoltată pe o imagerie ce trimite la neorealismul din epoca de aur a filmului italian. Altele sunte veritabile transcrieri jurnalistice, consemnări de fapt divers, confesiuni, rememorări sentimentale, tablouri din albumul de familie în care ies puternic în evidență personaje iconice din satul de obârșie al autorului, improvizații mai mult sau mai puțin dialogate, reportaje în mișcare, pasaje improvizate, secvențe cu alură epistolară ș.a.m.d.. Toate vorbesc, uneori tensionat, alteori cu un zâmbet trist despre gestionarea singurătății, despre iremediabilele pierderi pe care trecerea timpului le provoacă, răvășindu-ne existența, bulversându-ne amintirile și trăirile într-un prezent din ce în ce mai fragmentat și mai inconsistent.

* Mircea Pora, Vorbind singur, proză scurtă, Editura Eikon, 2024