Un gol în așteptare

Un gol în așteptare

„Mă-ntrebi ce fac?!”

„Rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau geamantanul şi plec”, vorba chiriaşului grăbit.

Aşa le cam filosofai tu, în gând, cu nu știu cine, în faţa unui geamantan închis, descoperit în şanţ, înfipt într-o rână, oblic, ca un rest dintr-o cruce la margine de drum, o sperietoare de ciori, rămasă ciuntă de un braţ, doar în parul coloanei vertebrale. Nu-l puteai deschide, să afli ce era în el, așa că rămânea acolo, ca o enigmă la marginea drumului, în văzul tuturor şi nebăgată în seamă de nimeni. 

Acasă, dai jos geamantanul cocoţat pe dulap. Respectivul sigur e gol, nu trebuie să-l simți ori să-l preţăluiești cu privirea, căci ştii cum era când l-ai cazat chiar tu acolo, la mansarda dulapului. Îl deschizi uşor şi hăul din burdihanul său te izbeşte în faţă, cum te-ar împroşca, eliberată, o conductă spartă de așteptări stătute.

Halal să-ți fie! Cum te mai pândeşte şi te terorizează până şi golul şi singurătatea din buzunarul unei valize uitate de timp și drumuri. Ori poate tocmai de aceea a rămas aşa, în nimicniceală, uitarea îţi transformă avuţia în molii, iar spaţiul închis, de carceră, fabrică nevoia de pastile de naftalină.

Pesemne te bate gândul să pleci şi poate pentru mai mult timp, dacă te cam furnică instinctul să umpli sacul de voiaj cu ceva. De parcă așa, el ar fi paşaportul tău de voiajare, ştampilat cu viza necesară, ori ar fi tatuajul de pe mână, că ești călător.

Doar că nu prea ştii ce să pui, în carcasa lui de broască ţestoasă. Plinul pentru gol trebuie să se potrivească, precum şurubul cu piuliţa. Cauți dincolo de hol, într-un dincolo care nu e decât camera alăturată, atât şi nimic mai mult. Nu e o altă lume, ci tot un apendice al lumii tale.

Înşiri la lumină obiectele, înluminându-le, unul câte unul. Nu ştii de ce, dar ți-au fost dragi fiecare, dacă le-ai tot arhivat acolo. Unele au prins miros de mucegai, că n-ai mai trecut pe la ele, de mult timp nu le-ai mai pipăit. Se vede că nu ajunge să le pipăi doar cu gândul, ca să nu prindă mucegai, însemn al lucrului uitat, părăsit. Altele au miros de lavandă, deşi de fapt tocmai acelea nu te prea înflăcărează. Dar pe fâșnețele lor se vede că le mai vizitaseși totuşi, în zilele cu miros de seri ori de dimineţi însiropate în chef monden, semidrogat. Mai sunt unele cu miros de naftalină, cele mereu amânate, puse la păstrare pentru altădată şi uite că, pentru că n-a fost să vină cel în mantie de așteptare, va prinde mucegai şi acel altădată.

Pui o pereche de papuci, prima „jucărie” în rucsacul tău însoțitor, să-i dea un aer  de comis-voiajor papugiu, un halat mai subțirel, o pijama în carouri, de arlechin, ca ştergătorul de parbriz, pentru mâzga zilei. Pieptenele obligatoriu, deşi n-ai coafură de vrăjitoare, doar câteva şuviţe învârstate de timp, haine impermeabile… Închizi, în fine, fermoarul, cu sforţări, ca la prelata unui cort. E greu, n-ai învățat încă împachetatul excursionistului adevărat, într-o geantă ușoară, ca de zbor din basme. Când ești prea legat de obiecte, totul îți pare strict necesar, chiar dacă, mai apoi, totul se va dovedi caraghios de inutil.

Îl deschizi din nou şi împrăştii catrafusele în dreapta şi-n stânga, ca o găină în mijlocul grămezii de grăunţe. Se repopulează camera cu boarfe – bârfe de-ale călătoriei, iar geamantanul revine la statutul său de gol în așteptare. Pleci cu el așa, sau nu mai pleci?! Ar trebui să-ți fie clar unde vrei să pleci, ca să ştii ce farafastâcuri să-ți împachetezi, totuși. Poți înghesui chiar multe hârtii mototolite, toate filele de jurnal din generală şi liceu, gândești tu, să fie umflat, cum sunt cele din magazine, de vânzare, ca să se păstreze forma de marketing…

„Ofer spre chirie sau vânzare, cameră mobilată şi bonus un geamantan, din piele, în bună stare, funcţional, reciclabil, plus cel din şanţul de peste drum.”)

Stai pe bancheta din tren, iar în faţă, sus, la bagaje, se lăfăie a huzur două genți, de drum greu. Te oprești din citit şi tragi cu urechea la discuţia din față (constatând că, de fapt, e un monolog), cu sentimentul datoriei necesare de participare, să fie cineva care o ascultă pe bătrânica de din față. Se vedea că-și luase „hainele bune”, se tot foia, cam stânjenită, aranjându-și baticul lucios, care-i aluneca mereu pe frunte.

Bătrâna explica, unui tânăr jemanfişist, cum a muncit ea o viaţă-ntreagă, şi acum a fost scoasă din casă, cum primarul securist îi dărâmă casa şi-i dă o pivniţă la subsol, cu igrasie, numai bună pentru picioarele ei reumatice. S-a dus la el în audiență, secretara voise s-o oprească, una cu părul înfoiat mai ca la televizor. Se zdropșise la ea: „Dacă mă vezi cu batic crezi și că sunt țărancă proastă?! Dă-te la o parte!Trebuie să-mi spun păsul!”

Acum, scoate din valiza jupuită pe la colţuri (din tinereţe, ori primită de la vreun vecin mai milos), un dosar voluminos, cu memorii la Procurorul General.

 Tânărul zâmbeşte amabil şi absent, nu spune nimic, se uită nepăsător la teancul de hârtii, ca la un program TV depăşit ori de prost gust, scoate o ţigară, îşi pregăteşte bricheta şi iese pe coridor.

Bătrâna îşi aşază, cu grijă, hârtiile într-o plasă de nailon, apoi în geanta ei, uzată până la os (de parcă ea ar fi bătucit drumurile la procurori) şi continuă, gesticulând şi uitându-se pe fereastră unde, în noapte, parcă vede, dincolo de geam, chipul procurorului, repetând ce va să-i spună, cu convingere.

 Cum n-o contrazice nimeni, se simte învingătoare, te priveşte apoi cu tandreţe, convinsă că ai ascultat-o şi o susţii: „Aşa e, draga mea fată! Dumnezeu să te aibă în pază, că tare bine mi-ai făcut! Şi d-ta ai vreo problemă? ” Se uită la însoțitorul tău de voiaj, dichisit: „Se vede că nu prea te-au purtat pe drumuri. Pesemne o vei rezolva mai repede! Să ne ajute Dumnezeu!”

Acum știi utilitatea geamantanului tău gol, o descoperiseși privind în ochii femeii, când ți-a strâns mâna întinsă, ca s-o ajuți să coboare din vagon. Îi iei, cu băgare de seamă, plasa cu hârtii, le muți într-un dosar cu șine, să fii sigură că nu se pierd, și-l pui grijuliu în gemantanul tău, de data asta, dichisit cu folos. Bătrâna face schimb, jenată mai întâi, apoi cu un zâmbet luminos și mult mai încrezător.

Era ușor acum, plin cu visele tale de călătorii, cu iluzii (căci deziluziile, grele ca ghiulele de război pierdut, le mutaseși în geamantanul de la marginea șanțului), ușoare ca zborurile împlinite în gând, înconjurând pământul, nici nu le vedea bătrâna, erau ca fulgi invizibili, dar se pare că le simțise suflarea, chiar și hârtiile ei deveniseră ușoare, stare molipsitoare, eliberate de toate patimile înghițite la început de rânduri scrise înghesuit. Parcă prinsese aripi, îi înflorise fața cu speranțe și încredere, ca de suflet liber peste toate drumurile înțelenite de mătrăgună.

Stați amândouă în faţa Tribunalului, aşteptând ca portarul să intre în tură, mutând gențile dintr-o mână în alta, a ta căpătase patina timpului bătrânei, a ei strălucea, pândind să se deschidă ușa masivă spre drumul Golgotei. O aștepți apoi în parcul Justiției, când valiza ei se deschide deodată și se-nvolbură în fața ta atâtea hârtii abțibilduri, pentru atâtea povești ale unei întregi vieți de femeie de la țară, muncită până dincolo de încercările lui Iov, o femeie  chinuită de viața care-și alege, se pare,  doar după cum știe ea – neînțeles de noi – suferinzii sorții și rostul pătimirii lor. 

Le dai drumul, pe apa de sub pod, tuturor peticelor de petiții, scrisori, jalbe, unele scrise cu creion chimic, întins de lacrimi, să eliberezi sufletul bătrânei. Știi că vor rămâne totuși în amintiri, franjuri din viața ei, dar știi sigur că n-o vor mai durea, vor fi, totuși, toiagul însoțitor, de esență tare. Rămăseseră doar foile luminoase, chiar cele mototolite, îndreptate de parcă le-ai fi uscat, de lacrimi, cu fierul de călcat.          

La sfârșitul audienței, bătrâna își ia înapoi, cu nesaț, valiza, o strânge la piept și-și sărută, parcă scăldat în lacrimi de eliberare, pruncul renăscut din lumina ochilor și patimilor gândurilor ei.