Un înger călător

Un înger călător

Îngerul lui Marian Apostol cere mai întâi o lectură implicată, de atitudine morală. Reflecţiile asupra existenţei, care domină paginile cărţii, evită nostalgiile lirice siropoase şi observă cu acuitate neîmplinirile, ratările, neajunsurile, durerile fiinţei trăitoare în cotidianul anost. „Îmbrăţişăm cu mâini slabe,/ sărutăm cu inimi frânte,/ ne certăm fără foc,/ mângâiem doar umbrele celor ce am fost.” Dar nu doar observă, ci scormoneşte după rosturile ascunse ale trăirii experienţelor, încercărilor vieţii intense, adesea la cote înalte ale riscului. Împătimit caminard, analizează cu acribie semnificaţiile călătoriei care însemnă adevărata implicare. Concluziile sale sunt afirmate cu claritate şi cu doza necesară de înţelepciune: „orice plecare/ e doar un alt fel de a te întoarce spre sine”, pentru că „Drumul ne cheamă în tăcerea lui,/ o chemare veche, gravată în pietre,/ în răsuflarea copacilor ce ne umbresc paşii” şi «Învăţăm, din fiecare pas,/ că mersul aduce liniştea”. A trăi deplin, a nu rata clipa prezentă, a-i găsi rostul ori a-l alcătui din simţirea ta lăuntrică este regula călătoriei numită viaţă. Şi nu doar viaţa ta, ci şi viaţa celor pe care-i însoţeşti şi care te însoţesc. De astă dată, Costel şi Firiţă, pe drumul spre Santiago de Compostela, „o promisiune de libertate după o luptă câştigată”, sunt personaje care dau sens dramatic naraţiunii semnificative. Căutarea însemnă pierdere, rătăcire, ratare şi regăsire. Şi, desigur, un sentiment al vinovăţiei, atunci când e nevoie de iertare, – „A ne iubi,/ înseamnă a ne ierta” -, de refacere chiar şi a memoriei cu încărcătură erotică. Marian Apostol nu insistă în această direcţie, păstrează o discreţie benefică, dar amprenta sentimentului persistă în subsidiar, ca o redundanţă fără de care la nimic din ceea trebuie înţeles nu am ajunge: „Te iubesc atât de mult încât/ între noi s-a aşezat liniştea”. Liniştea, pacea iubirii este unul dintre rosturile existenţei, poate cel mai dificil de atins. De aici, necesitatea călătoriei spre a te cunoaşte, necesitatea drumului spre a deschide porţi înspre tine şi înspre Celălalt. De aici, nevoia deschiderii spre fiinţele cu care te însoţeşti, cărora le oferi din timpul tău, care poate fi un dar, însă şi o povară – merită riscul? Se pare că da, pentru „că nimeni n-are cheia/ ferestrelor mele închise,/ că nici un cuvânt străin nu va risipi/ furtunile ce vin”. Siguranţa cu care îşi afirmă utilitatea acţiunii derivă din convingerea că numai aşa se poate trăi cu adevărat, deplin: „învăţ să îmbrăţişez esenţa clipelor,/ să transform banalul în sacru,/ să-mi fac din viaţă o poveste de iubire,/ un mozaic de trăiri ce ne leagă”, căci „adevărata bogăţie/ nu se află în lucruri, ci în profunzimea momentelor”.

Marian Apostol nu are cum rata recursul la transcendent în retorica sa poetică. Chiar dacă Daimonul este provocat pe alocuri la vreun interogatoriu, dialogul cu Mântuitorul dă forţă şi încredere sacrificiului de sine în beneficiul celorlalţi: „Dă-ţi viaţa,/ Fii izvor pentru ceilalţi, doar aşa vei trăi cu adevărat.” Şi natura înconjurătoare oferă tribut generos acestei retorici, ceea ce pare atât de firesc în creaţia unui împătimit al Călătoriei şi al Cunoaşterii. Lumea animală şi lumea vegetală îşi au locul discret în structura metaforică a poemelor. Dintre anotimpuri, toamna dă culoare acolo unde apare cu rost metaforic. Dar lumea umană domină peisajul, prezenţa fiinţelor care au dat sens şi complexitate vieţii. Îngerul în pufoaică este chiar Bunicul, „un gardian al drumurilor mele/ […]/ păşind uşor prin amintiri”. Avem un dar frumos cu această carte, pentru că „Poezia e un univers în expansiune,/ din noi şi din tot ce ne înconjoară,/ o lume fără sfârşit,/ unde fiecare cuvânt e o cale lactee”. Să ne bucurăm, aşadar, de acest dar care ne poate lesne subjuga şi ne obligă să ne privim pe noi înşine cu mai mare atenţie şi cu mai multă emoţie.